joi, 29 decembrie 2011

Dragii mei,

In ajun de marea petrecere dintre ani si de marea batalie cu revizuirea pensiilor, Dorel va mai delecteaza cu inca un episod al aventurilor sale printre camile. Lectura placuta.

In alta ordine de idei, programul la filiala este cel afisat pe partea dreapta a paginii de fata, iar pe masura ce volumul de munca se va mari, se va mari si programul, iar orice modificare va va fi notificata aici. Urmatoarea zi de lucru la filiala va fi pe data de 05 ianuarie 2012. Urgentele,ca de obicei, la telefon.

Va dorim tuturor petrecere frumoasa de Revelion si, va uram un an nou cu bucurie, sanatate si implinirea tuturor dorintelor.


In numele biroului operativ, al dumneavoastra, Teo.

OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT

Ce mică-i lumea!

(povestire de Dorel Pietrăreanu)


Eram tot în baza din Sectorul “Centru”. În deşert. În luna aprilie 1993, un coleg dintr-o insulă din Pacific şi-a încheiat misiunea şi a plecat acasă. În seara dinaintea plecării, ca şi ceilalţi colegi care au plecat din această bază, fie pe la casele lor, (pentru că şi-au terminat mandatul), fie în alte baze, el a organizat o masă de adio. Un chef în plus nu strică !

Până aici, nimic deosebit. Aşa procedau toţi. La sfârşitul petrecerii, înainte de a merge în camerele noastre din containere, ne-a întrebat cum a fost mâncarea pe care a pregătit-o, accentuând că a folosit carne de... porc. În acel moment s-a lăsat o linişte teribilă, „ca-ntr-o mănăstire arsă”!

Imediat, ne-am uitat la colegul nostru dintr-o ţară din nord-vestul Africii, pentru că el era singurul musulman din bază. Datorită preceptelor religiei sale islamice, nu avea voie să mănânce carne de porc, ori să bea băuturi alcoolice. Cu toţii ştiam acest lucru şi, fireşte, îi respectam opţiunea religioasă.

El fusese în timpul Ramadanului, o mare sărbătoare a musulmanilor, în pelerinaj la Mecca, în Arabia Saudită. Intenţiona să meargă din nou la Mecca, în luna mai, pentru a deveni “hadgi”, un titlu religios onorific pentru ei.

Când a auzit aşa ceva, parcă s-a dărâmat bucătăria-container pe el. Chipul i se tranformase din ... negru, în albastru. După câteva clipe, care nouă ni s-au părut o veşnicie, a spus:

-Ştiu de ce ai făcut-o! Ţi-am spus de atunci că nu are rost să fim supăraţi. E o răzbunare prostească! Dacă eram în ţara mea, pentru o astfel de faptă, aveam dreptul să te omor. Nimeni nu mi-ar fi făcut nimic. Eu nu am păcat, pentru că nu am ştiut ce mănânc. Pentru mine ai devenit un mare ticălos! Şi, probabil, şi pentru colegii noştri. Nu ştiu ce amintiri îţi vor păstra colegii noştri din această bază. Probabil una nu tocmai frumoasă. Ai reuşit să strici atmosfera. Tu pleci, dar noi rămânem. Cred că vom reuşi să trecem peste această situaţie stupidă pe care ai provocat-o.

Apoi a plecat în cameră. Nici ofiţerul “african” nici cel... “oceanic” (să-i zicem aşa!) nu au vrut atunci să spună “motivul vechi” al acelei întâmplări bizare. Aveam să-l aflăm mai târziu, pe la sfârşitul lunii iunie, când “africanul” urma să termine misiunea şi să plece acasă. Iată despre ce era vorba.

În anul 1990, ofiţeri din mai multe ţări au participat la un curs internaţional de perfecţionare, în Anglia. Printre ei şi cei doi amici ai mei, protagonişti ai întâmplării relatate. Din întâmplare (mâna destinului?!), sub oblăduirea ceţii londoneze, cei doi au “sponsorizat” aceeaşi “lady a nopţilor lungi şi plicticoase”... Erau supăraţi de atunci, de când au aflat de situaţia deloc plăcută a “concurenţei internaţionale”... O floare şi doi grădinari!

Ironia sorţii a făcut ca peste puţin timp cei doi să se reîntâlnească în această misiune, în deşert şi, culmea, să lucreze în aceeaşi bază, timp de trei luni de zile.

Ca să vezi ce mică-i lumea! Cum s-au întâlnit ei din nou: unul din Africa, iar unul dintr-o insulă din... Oceania!!!

Noi nu am observat nimic ciudat în comportamentul şi în relaţiile lor până la finalul acelei petreceri de adio. Care, chiar de adio a fost!

Dar mai ştii ce le mai rezervă viaţa!?(va urma)


povestire de Dorel Pietrăreanu

joi, 22 decembrie 2011

Dragii mei,

Nu am mai postat de ceva vreme. Decembrie, ce vreti. Dar iata ca inainte de sarmale sau sorici va las sa gustati inca o portie din povestirile lui Dorel ratacit printre dunele de nisip ca observator in zona de conflict. Desi povestirile lui par imaginea idilica a unor oameni fara griji undeva departe de casa, realitatea nu este de loc asa. Cine a fost in astfel de misiuni stie de ce... Atata doar ca memoria prefera sa impartaseasca doar partile frumoase cu ceilalti. Si eu am fost intrebat de ce in cartea mea despre Afganistan (Pentagonul) nu apar mai multe maini si picioare sfartecate si alte chestii sangeroase. Prietenii stiu de ce ... Va doresc lectura placuta.

Al dumneavoastra, Teo.

OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT (8)
- Chefuri printre nisipuri -
(partea întâi)
povestire de Dorel Pietrăreanu

Pe 10 martie’93, Michel – ofiţerul francez cu care lucrasem în deşert, cel cu “sarmatele”, ca vechi prieteni ce eram, ne-a invitat la o petrecere în noua bază unde fusese mutat, adică “noul său loc de muncă”. Fireşte că ne-am dus! Doar nu ne chemase la muncă!
Lume multă acolo. De la noi, din bază, am plecat patru colegi cu două maşini: un senegalez, un indonezian, un chinez şi un român. Adică, eu. Doar la ONU poţi găsi o asemenea densitate sau combinaţie multinaţională pe metru pătrat!
Chinezul şi indonezianul urmau să plece de la petrecere mai devreme, adică pe la ora 22, deoarece intrau de serviciu în patrulă, în deşert, până la ora 02.00, iar eu şi senegalezul să ne întoarcem la baza noastră din deşert, când se va fi terminat cheful. Stabiliserăm aşa, pentru că indonezianul nu punea strop de băutură alcoolică în gură. Era musulman. Deci, era şofer bun de... luptă. Chinezul era om normal. Bea şi apa din glastră, la neajungere... Colegul meu, senegalezul, musulman fiind ca şi indonezianul, nu suporta nici măcar mirosul de bere. Şofer gata de acţiune şi el. Adică, respectam şi noi regulile jocului! Zis şi... planificat. Numai că socoteala de acasă nu se prea potriveşte cu cea din... deşert.
Erau multe maşini acolo, în curtea bazei, unde fuseserăm invitaţi. Frumos aliniate. Petrecerea era în toi. Era cam ora 9 şi jumătate. Indonezianul şi chinezul se pregăteau să plece în patrulă şi îşi luau “la revedere” de la prieteni. Era ca în filmul acela cu Stan şi Bran, când toţi îşi tot luau rămas bun, şi nimeni nu pleca. Se făceau tot felul de glume la adresa celor doi care urmau să ia drumul deşertului şi să rătăcească pe acolo printre nisipuri.
Indonezianul s-a urcat la volanul noii noastre Toyota de serviciu, care avea doar vreo 1000 de km la bord. Motor foarte puternic, o adevărată uzină pe roţi. A ambalat motorul şi a vrut să dea înapoi. A uitat însă frâna de mână trasă şi, fireşte, maşina nu se urnea din loc. A realizat apoi acest fapt, a lăsat frâna de mână, dar nu a luat şi piciorul de pe pedala de acceleraţie. Maşina, astfel eliberată, a pornit ca din puşcă şi, scăpată de sub control, a lovit cu spatele, în serie, trei maşini frumos parcate. S-a ales praful de tot, inclusiv de petrecere. Erau pagube mari, de mii de dolari. Problema era cu atât mai spinoasă, cu cât colegul indonezian urma să plece definitiv din misiune, peste numai cinci zile... Ghinion!
Timp de 2-3 săptămâni nu s-au mai organizat petreceri în zona demilitarizată. Apropo! “Petrecerile” acestea îşi aveau rostul lor. Erau, de regulă, organizate la sugestia psihologului Misiunii, pentru a preveni apariţia “sindromului singurătăţii”, potenţial pericol depresiv, deoarece noi lucram în deşert în condiţii de izolare. Tot din acest motiv, după 8-9 zile lucrate în baza din deşert, eram automat trimişi două zile libere în Kuwait City, la refacere! Nu se juca nimeni cu astfel de probleme! Grija faţă de om, era chiar grijă faţă de om!
Dar, cum se pare că peste tot în lume, orice minune ţine... câteva zile, startul în organizarea unei petreceri l-a dat chiar baza noastră. Am făcut invitaţii pe care le-am trimis inclusiv Comandamentului Misiunii şi Comandamentului Sectorului “Centru”. Ca o glumă de sezon, am scris pe invitaţii că maşinile oaspeţilor să fie parcate în afara bazei, iar distanţa între maşini să nu fie mai mică de 25 de metri. Deşertul era mare! Am invitat şi poliţia militară a Misiunii, care a avut grijă de... maşini şi de şoferi.
Au participat vreo 40 de persoane. A fost foarte frumos. Deoarece petrecerea avea loc a doua zi de Paşti, am pregătit inclusiv friptură de miel. Să ne simţim ca acasă!
Am invitat pe toţi colegii români. (Rămăseserăm doar cinci, deoarece Corneliu plecase din Misiune, revenind acasă, fiind suspect de o formă de cancer, pe care ar fi “dobândit-o” prin locurile în care a lucrat în Misiune! Ajutat de Ministerul Apărării Naţionale şi de către ONU, a urmat un tratament intensiv în ţară şi în străinătate şi a depăşit acea situaţie mai mult decât dificilă). Au venit doar Petrică şi Ionuţ. Ceilalţi (Vasile şi Daniel) erau de serviciu în bazele lor şi nu au putut onora invitaţia. Petrică şi Ionuţ au spus că s-au simţit foarte bine. Au plecat pe la trei dimineaţa, traversând drumurile deşertului împreună cu colegii lor, glumind că la acea oră târzie dorm şi şerpii şi scorpionii. Echipa lui Petrică a avut şi o pană de rezolvat pe drum!
Am mâncat, am băut, am cântat, că de dansat nu putea fi vorba.
Poate doar cu cămilele sau scorpionii.

*

Până la plecarea la Bagdad, pentru ultimele patru luni ale activităţii mele în Misiunea UNIKOM, am participat la mai multe “petreceri” în bazele noastre de observare şi patrulare din Zona Demilitarizată. Mă împrietenisem cu numeroşi ofiţeri din cele 33 de ţări care contribuiau cu personal la această Misiune ONU în sprijinul păcii.
Geir (Norvegia), Luis (Venezuela) şi cu mine eram cei mai vechi observatori militari din Sectorul “Centru” şi ne cunoştea aproape toată lumea, chiar şi din celelalte sectoare (“Nord” şi “Sud”) şi, mai în fiecare săptămână, eram invitaţi la câte o petrecere. Luis nu uita să-şi ia şi chitara, iar atmosfera devenea foarte plăcută. Repertoriul devenise unul internaţional, chiar dacă arareori se întâmpla să ducem un cântec până la capăt. Era ca şi la petrecerile din ţară: mulţi cîntă, dar puţini sunt cei care ştiu un cântec până la capăt. Aşa că eram în elementul meu!
Lălăiam în toate limbile!
(va urma)
povestire de Dorel Pietrăre
anu

marți, 13 decembrie 2011

ANUNT FOARTE IMPORTANT



Va rugam sa verificati de urgenta tabelul aflat la linkul de mai jos (dati click pe textul scris cu albastru si subliniat Lista cu membrii SCMD din Bucuresti care nu au semnat modelul de imputernicire prin care sindicatul) sau mergeti si verificati tabelul direct din pagina principala a SCMD, la titlurile principale, unde veti regasi membrii de sindicat care nu au semnat imputernicirea pentru DOSARUL 1B. Nesemnarea imputernicirii echivaleaza cu neprimirea in instanta a dosarului personal. Puteti semna aceste imputerniciri la sediul filialei sector 4 pana la sfarsitul acestui an, dupa programul afisat pe pagina filialei, in partea dreapta.

Incepand din aceasta saptamana se poate incepe plata cotizatiei pentru anul 2012.


Biroul Operativ


joi, 1 decembrie 2011

La multi ani!

Cele mai calde urari de bine, sanatate, implinire a tuturor dorintelor, prosperitate, perseverenta si unire, tuturor colegilor si camarazilor nostri.


Si pentru ca asa sta bine urarilor, sa aibe alaturi si cateva vorbe de duh, iata si cateva ganduri de-ale colegului Dorel, care se potrivesc de minune cu ocazia sarbatorii de azi.


Va dorim lectura placuta.


Al dumneavoastra, Teo.




MĂI, DA’ CE PATRIOT EŞTI!
(povestire de Dorel Pietrăreanu)


Acum vreo doi ani, de “1 decembrie”, m-am gândit să iau după mine, la plimbare, un drapel românesc, pe care îl cumpărasem la meciul Stelei din Liga Campionilor. Niciodată nu am mai văzut atât de multă lume pe stradă, de Ziua Naţională. Îmi ziceam că “1 Decembrie” ar trebui sa fie prilej de sărbătoare populară. Sinceră, naturală, reală, aşa cum am văzut eu pe la alţii, în peregrinările mele prin ţările lumii.
Ceea ce am remarcat la oamenii din jurul meu, m-a cam debusolat. Multă lume pe lângă care treceam se uita la mine şi la steagul meu de parcă eram unul dintre urşii din Sinaia, ajunşi pe străzile Micului Paris… Cu uimire, reticenţă, aroganţă, ironie – cam aşa eram privit… Oamenii nu înţelegeau ce motiv aveam să merg cu steagul ţării, prin oraş. “A luat-o razna, săracul!” – păreau să zică. Am fost foarte mirat când un trecător m-a intrebat:
-Bă, tu ăsta cu steagu’! Tu ce faci?! Eşti cu Steaua? Nu marţi era meciul?
La raspunsul dat, cât am putut eu de firesc, “Este Ziua Naţională! La mulţi ani!”, a izbucnit iritat:
-Măi, da’ ce patriot eşti!...
Chiar că nu prea înţelegeam de ce oamenii erau aşa de tulburaţi la vederea cuiva care poartă drapelul, de propria lor Zi naţională. Dar nu înţeleg nici eu de ce, totuşi, unii (şi nu puţini!) îşi cară fără niciun fel de jenă (ba, chiar cu mândrie trans-atlantică) lucrurile prin plase cu culorile şi steagul Americii, de exemplu… Ca să nu mai vorbesc de faptul că mulţi se minunează când văd în filme drapelul american arborat pe la multe din casele de acolo!
Mai nou, sărbătorim 1 Decembrie cu fasole şi ţuică fiartă, în faţa camerelor de luat... vederea şi cu discursuri meşteşugite despre moşii şi strămoşii noştri. De obicei, doar la o astfel de sărbătoare şi/sau în campania electorală vezi că imediat ies în faţă primarii şi reprezentanţii câte unui partiduleţ, care, probabil, cred că Ziua naţională ar avea legătură cu regimul politic sau cu partidele care se sfâşie între ele. E un bun prilej, nu-i aşa? de a mai câştiga ceva capital politic. Pe ici, pe colo, apar şi discursuri sforăitoare ale unor politicieni aroganţi, plictisiţi, sau obosiţi de legătura cu poporul. În alte ţări, “ziua naţională” este aşteptată mai ceva ca sărbătorile de Paşti sau de Crăciun. Eu cred (şi sper) că Ziua neamului, a Marii Uniri, nu aparţine unui regim, partid, şi nici preşedintelui, vremelnicul locatar de la Cotroceni. Ea aparţine (sau ar trebui să aparţină!) naţiunii întregi, prezente şi viitoare!
Iar mulţi români se îmbulzesc şi aproape că se calcă în picioare pentru câte o porţie de cârnaţi cu tricolor. M-am bucurat când am văzut dimineaţa la televizor multă lume la parada militară.
Mi-am dat palme când am văzut ce transmisii penibile erau pe unele posturi TV, după care… cam atât, asta a fost tot. Am zâmbit totuşi trist şi mâhnit. Am uneori şi senzaţia că după 20 şi ceva de ani de perpetuă tranziţie, românii de rând, apăsaţi de griji, nevoi şi boli (mai mult sau mai puţin compensate...) au uitat să se mai bucure, au uitat să mai spere într-un viitor normal, într-o ţară normală... Pentru românul de rând, Ziua naţională este, probabil, doar o zi liberă şi o simplă dată în calendar... Suntem un popor blazat dar inteligent, suntem ca o turmă de mioare fără de stăpân, care rătăceşte prin deşertul dezamăgirilor... Priviţi la televizor - aceleaşi personaje anoste, care se perindă aproape metronomic pe la toate posturile, împărţind în stânga şi în dreapta doar promisiuni deşarte, vorbe goale, găunoase fără de substanţă şi minciuni care, adeseori, se speră a fi confundate cu adevăruri aşteptate... Ne-am pierdut speranţa şi credinţa că într-o bună zi, românii vor fi mândrii că sunt români, că ne vom recâştiga prestigiul şi onoarea de altă dată...!!
Uneori parcă ne este jenă să vorbim despre patriotism. Şi cred că presa nu este străină de această atitudine. S-ar cuveni să avem curajul să vorbim despre patriotism nu doar când avem vreun rezultat notabil la fotbal, sau ceva asemănător. Să fim mereu patrioţi, nu doar pe bucăţele, pe segmente, ori depinzând de o anume situaţie. Patriotismul, spun unii, are chipuri multiple. Cred că singurul chip adevărat e să nu-ţi faci de ruşine “numele de român”, prin munca ta. Toţi, şi fiecare în parte, reprezentăm ţara, aici şi oriunde, prin ceea ce facem în viaţă. Atunci cu adevărat 1 Decembrie va fi “1 Decembrie” şi lucrurile vor fi normale. Eu zic că, măcar o zi pe an eşti dator să-i respecţi pe alţii, poate mai săraci ca tine, dar poate mai curajoşi şi mai demni. Cumva, cred că ne îndreptam spre asta, fără ca măcar să simţim.
În definitiv, ce e România? Cum e România? E Romania sau Românica (aşa cum, în băşcălie, spun unii)? Ironie sau discriminare? Care e substanţa autentic româneasca? Întrebări la care nu ştiu dacă voi găsi răspunsul. De ce? Pentru că esenţa României este tocmai faptul că Ea nu are o axă, nu are un nucleu spiritual într-un loc anume din teritoriu. Prietenul meu, Gică-Oţet, referindu-se la noi, românii, spunea: “Aflaţi undeva între Buricul Pământului şi Centrul Universului, ne-am cam rătăcit!” Eu cred că esenţa românismului e diluată. Diluată în mine, în tine, în cel de lângă noi, e peste tot. Undeva pe pământ şi sus în cer, România există, se află, fiinţează. Şi nu dă explicaţii. Este molipsitoare şi superbă, aşa cum e Ea. Pentru noi, Romania e, pur şi simplu, TOTUL! Aşa cum e!
În drum spre casă, m-am oprit “La Puiu Colonelu’ ”, la o bere cu amicii şi să mai schimbăm ceva impresii, de sezon. Pe la “cârciuma” lui Puiu se perindă multă lume, de toate vârstele. Vadul este destul de bun. Vin oamenii, cumpără, sau doar întreabă. Şi pleacă. Noi, amicii, mai rămânem la o vorbă, la un pahar. Doar ne cunoaştem de vreo 15-20 de ani. Nu mică le-a fost mirarea când m-au văzut cu steagul şi au auzit motivul.
-Ni s-a pregătit acelaşi 1 Decembrie spoit în culori de partid şi de stat, zise Puiu. Ne prefacem că trăim şi simţim româneşte sentimentul naţional. Îmi doream ca sărbătorirea Zilei naţionale să se facă frumos, decent, elegant, fără falsitate, fără gânduri electorale ascunse. Să fie o sărbătoare a noastră, a tuturor şi nu confiscată de calcule electorale. Uneori, se pare că sărbătorim mai cu talent şi mai cu patos sărbători importate de la străini, ca Halloween, ziua Americii, a Franţei, Valentine’s Day (am auzit că la noi îi zice Dragobetele) şi tot aşa...
Sandu nu scăpă prilejul pentru a interveni în discuţie, după ce mai trase un fum din ţigara abia începută:
-Eu nu cred că românii, adică oamenii obişnuiţi ca noi, trăiesc mai cu patos halloween, 4 iulie sau alte chestii din astea de import. Oricum, dacă întrebi pe cineva pe stradă, mai mult ca sigur că puţini vor fi cei care ştiu ce semnificaţie au zilele acestea. Am văzut azi, la televizor că, din păcate, unii nu prea ştiau nici „1 Decembrie” ce semnificaţie are... Partea proastă e că sărbătorile astea de import ni se cam bagă pe gât de către mass-media. Iar comercianţilor, fireşte că le convine, pentru că le cresc vânzările. Nu-i aşa, Puiule?
-De acord, mass-media ni le bagă pe gât, comercianţii la fel, dar oamenii sunt cei care le sărbătoresc, într-un fel sau altul, intrai şi eu în vorbă. Chiar dacă nu sunt sărbătorile noastre tradiţionale. Dar, de ce nu acceptaţi şi ideea că oamenii doresc noi prilejuri de sărbătorire. Iar acestea pot fi unele dintre posibilele oferte. Acu’ să mă ierte Dumnezeu, dar nu prea îmi amintesc ca în zona folclorică din care vin, să fii sărbătorit Dragobetele.
-Vreau să vă spun, zice Ilie, care e şi administratorul blocului nostru, că acum două ore eram in centrul Bucureştiului, chiar când începea focul de artificii. Era frumos, ca un fel de Revelion în stradă cu tineri, foarte mulţi tineri, bucurându-se ca la deschiderea unor sticle de şampanie, la un majorat. România se schimbă… E începutul pe care de 20 de ani îl aşteptăm cu toţii. În aer se simte. Lucrurile se schimbă, curg în sfârşit în direcţia dorită. Pe de altă parte, eu zic că “1 decembrie” este ziua naţională a bugetarilor, pentru că restul sunt la serviciu. Un amic de-al meu zicea că de fapt, sărbătorile româneşti ar fi fost create pentru bugetari.
-Coane, uite care-i treaba, spuse Marian (ofiţer în rezervă, fost ataşat militar şi rapidist convins), eu m-am cam săturat să fiu realist tot timpul. E voie? Nici nu vă închipuiţi cât de proaspăt si de bine primit poate să fie sentimentul că sunt oameni în România care au încă speranţa în viitor. Domnilor, francezii au o zi de 14 iulie, englezii şi toţi supuşii Common-whealth-ului au o zi a Majestăţii Sale Regina, americanii au un 4 iulie… italienii, spaniolii, belgienii, bulgarii, sârbii, ungurii şi toate celelalte seminţii ale Europei au o zi a lor. Şi numai a lor! Astăzi e ziua noastră, a românilor. Şi numai a noastră! De ce nu? Cu ce suntem noi mai prejos? De ce să nu sărbătorim şi noi, da, aşa cum ştim noi, cu fasole cu ciolan afumat, cu ţuică fiartă? Ar trebui să ne fie ruşine de ceea ce suntem? De ce? Staţi să mai iau o bere că m-am încălzit. Unii oameni, mai demult, ori mai recent “au plătit” un mare preţ pentru ca noi, astăzi, să putem mânca fasole cu ciolan, să bem ţuică fiartă şi să cântăm tuturor “Noi suntem români!”… De ce să nu ne bucurăm? De ce să nu fim mândri că suntem români?… Suntem şi noi, alături de alţii, o naţie a Europei… Şi asta nu pentru că am intrat în UE, ci pentru că asta suntem deja. Şi am fost tot timpul…
Aprinzându-şi o nouă ţigară, după ce a dat restul la un tânăr care venise nu-mai-ştiu-ce să cumpere în fapt de seară, în drum spre casă, Puiu relansă subiectul, privindu-mă fix:
-Coane, când eram ofiţer, mi-a fost dat să citesc nişte analize de-alea serioase, profunde... Abordări nuanţate ale problemei, ştii tu, dar din alte unghiuri şi din direcţii pro şi contra, de cele mai multe ori argumentate. Se opri puţin să vadă ce efect au vorbele sale, după care continuă, adresându-ni-se nouă muritorilor de rând, cu un uşor aer de superioritate. Ce rezultă? Că stăm prost! Că puteam să stăm mai bine! Că trebuie să stăm mai bine! Că avem ce ne reproşa! Că avem şi cu ce... defila. Că avem 1001 motive să ne jenăm că suntem români! Că mai rămân destul de multe motive să ne mândrim de statutul nostru de români! Că ne poate fi mai bine! Dar se poate întâmpla să ne fie şi mai rău! Uitându-se la tânărul care tocmai părăsea “sala de ... şedinţe” adăugă: Majoritatea sunt tineri... La ei sunt hăţurile... sau zarurile.
-Da, zise domnul Costel (“Cocoş”) de la blocul vecin, e bine că cineva mai crede în tinerii de astăzi. Cred că ei, contrar tuturor aşteptărilor, se vor ridica şi vor da naştere unei generaţii, în care ura şi resentimentele nu se vor mai răsfrânge într-un mod atât de barbar ca în ultimii ani. Da, continuă el ca la apariţia unui gând răzleţ, umplându-şi un nou pahar cu bere: Tinerii care azi ascultă manele la telefonul mobil şi fumează pe la colţurile liceului, aceştia vor dovedi o maturitate de invidiat pentru generaţia noastră...
-Fără supărare, izbucni “Căluşarul”, olteanul adjutant (în rezervă) de la etajul întâi, dar astăzi tinerii nu mai fumează pe la colţurile liceului, ci direct pe holuri, iar în momentul în care ascultă manele la telefon deja nu cred că mai ai cum să te faci bine! Domne, eu sunt oltean şi spun direct: Cum ai vrea să fim noi cei de azi, după o moştenire de 2000 de ani: cu români, tătari, turci, unguri etc? Mai rămâne să pomeniţi de nemuritorul sentiment românesc al caprei vecinului şi aveţi tabloul complet. Dacă nu ne vedem defectele şi nu avem curajul să le recunoaştem, nu avem nici o şansă să le îndreptăm.
-Ştiţi bine că, în general, am păreri diferite faţă de Căluşar, zise Gani, dar acum vreau să-i continui ideea. Hai să ne imaginăm că România este Raiul pe pământ, că românii sunt cei mai harnici şi mai deştepţi pământeni, că relieful şi peisajele din ţară ne dau dreptul să fim, uneori, şi neghiobi şi leneşi şi chiar nesimţiţi. Hai să contemplăm istoria şi să lăsăm aceiaşi “băieţi descurcăreţi” să ne încalece. Şi să acoperim oglinda care ne arată defectele. Şi să ne declarăm perfecţi. Ar fi mai uşor aşa? Am impresia că uneori ne complacem în atmosfera de dincolo de blocurile cenuşii, de dincolo de containerele de gunoaie dintre blocurile cenuşii, de dincolo de mizeria morală a unor îmbuibaţi care o duc bine, iar cînd au ocazia, pentru a părea interesanţi, se plâng “vai cum este în ţărişoara noastră!”
-Ţara n-are nici o vină, tăticu’! interveni în discuţie Emil, fost ofiţer pe tărâmul delicat al poliţiştilor militari, profesionist cu care am avut plăcerea să colaborez la organizarea în ţară a unor activităţi internaţionale de mare anvergură. Vinovaţi sunt oamenii care trăiesc în ea. Dacă nu-ţi convine aici, pleacă. Acu’ nu te mai afectează la CV. Nu ţara este vinovată că 45 de ani am trăit într-o mocirlă morală, că încă n-am ieşit pe deplin din groapă şi încă nu ne-am spălat bine pe faţă. O vom face! Dar nu gândind aşa! Nu suntem nici mai buni, nici mai răi ca alţii. Pe mulţi străini i-am văzut la ei acasă. Numai că, uneori, suntem nemulţumiţi, râvnim la altceva, dar nu prea suntem conştienţi de ceea ce avem aici. Aici vreau să fumez o ţigară, să beau o bere sau o pălincă, să mănânc seminţe şi să mă uit la un meci al Stelei. Ce poate fi mai frumos!!??
-Sigur că anii de dictatură, am zis aşa pentru că eu cred că este impropriu să-i numim de “comunism”, şi-au pus amprenta, chiar au accentuat unele vicii ale noastre, zise Marian. Rădăcina problemelor noastre însă, se află, cred, în educaţia de bază, în cei şapte ani de acasă, în valorile cu care creştem. La fibră trebuie să umblăm, acolo-i răul, putreziciunea. Din păcate, sau din fericire, nici eu nu ştiu cum să zic, problema trebuie căutată în fiecare dintre noi, în modul în care înţelegem, interpretăm lumea înconjurătoare. Aici trebuie făcută o “revoluţie”, restul...
-Dorele, zise Sandu, ai lucrat atâţia ani în străinătate. Poate că în altă parte e mai curat, mai multă organizare, sunt mai puţini cerşetori, dar nu-i aşa că ţi se face dor de praful de pe străzi, de maşinile parcate alandala, de agitaţia de pe străzi etc? Eu aşa simt… Probabil e adevărat că sunt mai multe minusuri în ţara asta, da’ nu-mi pare rău că trăiesc aici! Ia mai dă Puiule o bere, te rog, şi pune şi tu la bătaie nişte alune cu sare!
-Fireşte, îţi împărtăşesc convingerile, dar crede-mă că aşa cum este, nu mi-aş schimba ţara pentru oricare alta. Uite steagul alături. Pentru că pentru mine, deşi sună patetic, sau patriotard, România înseamnă sânge clocotind, care însă uneori îţi îngheaţă în vene... de aia eu cred că este ţara tuturor posibilităţilor şi a contrastelor. Când eram plecat la post îmi spuneam uneori: E grea viaţa în România, dar şi dorul de ţară e greu...
-Nu te-ai gândit niciodată, în cei peste 6 ani cât ai lucrat în străinătate, să rămâi pe acolo, mai ales că în Belgia ai fost şi cu familia? Aşa, cum să zic, măcar ca un gând răzleţ...
-De ce m-am întors? Nu mai ştiu unde am citit sau am auzit ceea ce-ţi voi răspunde, dar mie mi-a plăcut, pentru că eu chiar în ideea aceasta am fost crescut la mine la ţară, precum şi în Armată: “M-am întors pentru că sunt unii oameni care, ca şi copacii, au rădăcinile adânc înfipte în acest pământ”, ori, cum se spune într-un cântec “iarba verde de acasă/ să mă rătăcesc prin lume, nu mă lasă”. Lucrurile nu sunt tocmai roz în ţară, la această oră, dar asta nu înseamnă să ne renegăm tradiţiile, cultura, amintirile, copilăria. Aici am crescut, aici am iubit, aici ne-am bucurat dar am şi plâns, aici ne-am făcut familii...
-Coane, m-ai topit cu chestia asta, zise Puiu. Dacă nu te-aş cunoaşte de vreo 20 de ani, de când te-ai mutat în blocul ăsta, aş zice că te dai zglobiu! Un rând de bere pentru toţi din partea casei! La mulţi ani!
-Câţi dintre români ştiu actualul imn, atacă frontal Căluşarul? Lălăie şi ei, bărbaţii mai ales pe stadioane, refrenul. Cei mai mulţi dintre noi ştim mai bine Tricolorul, că ăia vechi ne puneau să-l învăţăm pe de rost. Şi chiar avea rost!
-Să ştii că nu e chiar aşa, răspunse Ilie. Zic să ciuleşti mai bine urechile la radioul din bucătărie, când se cântă Imnul pe stadion, la meciuri. Eu am fost pe stadion şi am fost plăcut surprins să constat că lumea chiar ştie versurile. Nu toate, dar le ştie. Cu cântatul stăm noi, bărbaţii, mai prost. Asta e, nu toată lumea e Furdui Iancu. Iar odată, când se transmitea un meci, mă aflam pe plajă la Costineşti. Ne adunasem câteva zeci de oameni în jurul ecranului, pe care îl montaseră special pentru eveniment. La Imn ne-am ridicat toţi în picioare, aşa în slipi şi cu burţile umflate de bere, cum eram, şi am început să cântăm. A fost superb!
-Personal cred că actualul Imn e foarte potrivit cu vremurile de acum, spuse Piticu’. Mă întreb însă câţi români sunt treji? Mai toţi dorm, habar n-au ce vor, în schimb ştiu ce nu vor şi ce nu le convine... În fine... Imnul eu zic că e ok, şi ca versuri, şi ca melodie. Cineva zicea că nu se potrivesc versurile cu melodia, însă cred că omite faptul că melodia unui imn trebuie să fie una solemnă, să te facă să-ţi pui mâna la inimă şi să fii mândru de naţionalitatea ta. Că dacă nu eşti mândru, n-ai decât să te duci unde-i vedea cu ochii.
Furaţi de discuţie, nici n-am observat un cetăţean care mai zăbovise câteva minute ascultând la discuţia noastră. De aceea nu mică ne-a fost mirarea când l-am auzit:
-Nu vă supăraţi, domnule, v-am auzit că aminteaţi de tradiţii, de mândrie naţională... Să mă mândresc cu Nadia, cu Eliade, cu Ionesco, cu Brîncuşi!? Am făcut eu ceva pentru ei? I-am pus eu în valoare? I-am publicat eu? Le-am arătat eu calea spre succes? Să mă mândresc cu munca altora? Să mă mândresc că alţii au făcut ceva pentru o ţară, şi da, s-a nimerit ca ţara aia să fie şi a mea? Nu, mulţumesc. N-am plantat nici un pom, n-am ridicat nici o casă, copii încă nu am. Aşa că pot cel mult să mă bucur că-s român. Las mândria în seama celor care o merită, a celor care fac să se audă Imnul României şi să vadă steagul fluturând, a celor care au murit la Revoluţie, a celor care speră că lucrurile vor fi altfel pe-aici.
-Domnule, dar supărat rău sunteţi pe viaţă, am zis. De 1 Decembrie? E părerea mata şi trebuie respectată, doar suntem în democraţie, nu-i aşa? Însă sunt curios ce-aţi zice dacă, de Crăciun, ar veni cineva şi ar spune că Dumnezeu nu există, că suntem proşti că mergem la biserică? De asemenea, eu mai cred şi că Ziua naţională înseamnă şi toleranţă şi înţelegere. Vorba nu-ştiu-cui: “Iubeşte-mă cu lipsuri“! Dacă aţi fi departe de ţară, v-aţi revizui în mod sigur opiniile. Când eram plecat din ţară, de ziua naţională, încercam şi eu să devin mai bun, mai tolerant, măcar un pic, şi mai aproape de cei de acasă. Nu ştiu dacă şi reuşeam, dar de încercat, încercam...
-Probabil că aveţi dreptate, dar trebuie să recunoaşteţi că sunt destui români care vorbesc în termeni nu tocmai elogioşi despre România, chiar dacă în sufletul lor ţin la ţara asta, care în prezent tremură de nerăbdare să se topească în “furnalul european“, să primească de-a gata un sistem de valori, în loc să-şi caute unul. Mi-am terminat berea, mulţumesc pentru conversaţie. Mă cam duc, pentru că mi se răcesc sarmalele. La mulţi ani şi, de ce nu : Hai România !
L-am urmărit cu privirea cum se depărtează de “clubul nostru de discuţii“. Se lăsase o tăcere oarecum stânjenitoare, nefirească.
-Ce ne facem fetelor??? izbucni Gani. Aţi căzut în putina cu melancolie? Cum a avut cineva altă părere, cum aţi tăcut! Eu zic şi altceva. Problema e că unii români, mulţi sau puţini, nu am de unde să ştiu, nu reuşesc să-şi depăşească propria neputinţă şi propriile complexe de inferioritate, probabil inoculate din fragedă copilărie de părinţii care laudă prea mult străinătatea. Nu-i mai puţin adevărat, că televiziunea, publicitatea şi toate sloganurile în limba engleză desăvârşesc complexul de inferioritate şi dorinţa de topire într-o altă cultură.
-Mă gândeam la ce a zis creştinu’ ăsta care tocmai a eliberat puntea, zise Iulian, vecin cu noi şi ofiţer la o structură din Statul Major General, originar de prin părţile Târgoviştei, ca şi mine, nou membru cu drept de vot în “clubul băutorilor de bere”. Eu zic că Romania, nu inseamna doar ultimii zece – cincisprezece ani de care îşi amintea omul cu pricina, pentru că nu cred că avea mai mult de 35 de ani. Probabil că Revoluţia l-a aflat pe băncile liceului. După mine, România înseamnă mult mai mult: înseamnă Iorga, Palade, Enescu, Brâncuşi şi multe alte nume excepţionale. Mai înseamnă Delta Dunării, munţii Carpaţi, Maramureşul şi alte multe locuri minunate. Ţara asta înseamnă istorie şi tradiţii seculare, iar lista ar putea continua la nesfârşit. Nu vreau să devin patetic. Nu acuz pe nimeni de nimic, căci acum suntem liberi să spunem ce vrem. Uneori, mă tem că nu prea ştim ce să facem cu atâta libertate, parcă “am fost tamponaţi de libertate” cum spunea cineva la televizor, pentru că nu prea am fost obişnuiţi să fim liberi! Însă este regretabil faptul că uneori nu avem puterea sau discernământul să vedem in spatele frustrărilor si problemelor cotidiene, realitatea. Realitate care plasează românii printre popoarele cele mai norocoase de pe un glob pe care, în momentul ăsta, miliarde de oameni suferă de foame sau războaie. Vorbea cineva adineauri chiar despre ură. Eu cred că ceea ce zicem că urăşte cineva nu e nicidecum ţara! Urăşte probabil pe X care l-a împins pe stradă, sau pe Y care l-a jignit la serviciu, la piaţă sau în metrou. Nu urăşte nicidecum ţara, nici nu avea cum, pentru că viaţa noastră, aşa cum este ea, se suprapune, se indentifică cu România. Din păcate, cred că nu realizează asta, nu face diferenţa. Şi ce e mai trist, e că, sunt şi unii care aprobă. E trist însă nu surprinzător, pentru că nu sunt mulţi cei care sunt capabili să sesizeze nuanţe, să scruteze realitatea şi să îi pună diagnosticul corect. Care ai un foc? Mie mi s-a terminat bricheta. Puiule, nu ai şi brichete aici?
-Cum să nu, vine băiatu’. Mai poftiţi pe la noi!
-Stai liniştit, ce te-a apucat, că doar nu plecăm. Aş mai vrea şi o bere, te rog.
-Eu nu cred că omul ăla nega valorile trecute ale poporului român, zise cineva de lângă Sandu, un tip pe care nu-l cunosc, dar l-am mai văzut prin zonă. Mai degrabă, nu şi-a dus ideea până la capăt. Dacă ar fi continuat, probabil că ar fi trecut în revistă non-valorile de azi. Cred! Dar cine poate pune diagnosticul corect? E totul în roz, trăim într-o livadă înflorită, compunând poezele şi visând la mioriţa lae-bucălae? Toţi ne zâmbim, deschidem uşa la doamne şi ne întrecem în politeţuri?
-Bine “Franţ” că te califici tu dpdv moral să ne judeci, strigă Gani. Tu crezi, probabil, că eşti un superb exemplar român get-beget. Direct de la Traian şi Decebal. Noi discutam aici probleme de fond şi vii mata şi te bagi în vorbă ne-întrebat ! Hai urcă-te înapoi pe plută, că pierzi refluxul!
După vreo două-trei minute, în care spiritele s-au calmat, după ce acestea au fost plimbate de-colo-colo, ba pe la origini, ba prin alte azimuturi, am putut să ne bem mai liniştiţi berea noastră, cea de toate zilele.
-Măi fraţilor, staţi că mi-am adus aminte de ceva, zise Căluşaru’ încercând sa-şi aprindă o ţigară. Ups! Am comis-o! Tocmai avusei trei zile de când mă lăsai de fumat. Gata, renunţ iar. Şi stinse ţigara cu înverşunare, dar şi cu oarecare părere de rău. Deh, tentaţia e tentaţie! Unii zic că suntem un neam cam pus pe şmecherii, cam hoţ, leneş ori cam pungaş, cum se zicea pe la mine la ţară, în Oltenia. Spun unii amici care au fost pe-afară, cică aşa ni s-a cam dus vestea. N-am fost niciodată plecat în străinătate, dar pe mine mă cam enervează ce se zice!
-Unii cam aşa cred despre noi, spuse Marian. Dar şi unii români plecaţi prin cele zări străine ne strică imaginea. Prin ceea ce fac pe acolo, prin modul cum se comportă. Unii, crezând că aşa le va merge mai bine pe acolo, chiar vorbesc urât despre ţara în care s-au născut şi au crescut. Dar cine sunt ei? Cine a auzit de ei cât erau în ţară? Mai trist este că aici, în ţară, non-valoarea este slăvită. Este ţara în care nişte agramaţi, care înjură birjăreşte pe ecranele tv, sunt priviţi ca nişte personalităţi.
-Hai să-ţi mai spun ceva! zise Emil. Vorbea cineva mai devreme că asta e ţara cu munţi, dealuri şi câmpii, cu subsoluri bogate. Asta-i ţara cu mare, cu Roşia Montană, cu perlele Carpaţilor, cu un Bărăgan care cândva era grânarul Europei. Izvoare de cultură, tradiţii neerodate de trecerea timpului... asta-i o Americă în miniatură. Cu munţi, cu litoral, dar mai nou şi cu hot-dog sau hamburgeri locali, cu gust exagerat de usturoi. Aici trăim, printre dealurile astea cu viţă de vie, în munţii aştia enervanţi fără zăpadă, la Marea Neagră care cam are nesimţirea de a se întinde până în zare şi noi rămânem ca bolânzii pe nisip la bere, în Delta aia plină de ţânţari şi peşti la grămadă. Asta-i ţara...
-Da’opreşte-te, bre, mai trage-ţi şi mata sufletul, că ne-ai umplut de respect, îl întrerupse Piticu’.
-Deci, reiau problema, pentru că Piticu’ m-a întrerupt la mijlocul frazei. Asta-i ţara... dacă nu ne place în ea, putem pleca în alta să culegem căpşuni sau castraveţi, iar după câţiva ani să începem să plângem cu lacrimi de crocodil, cum fac ăia la televizor, după nenorocita aia de Deltă plină de ţânţari şi peşti care nu puneau botu’ la momeală. Doamne, ce-mi place să merg la pescuit! Şi-atunci apare el. Un cuvânt tradus în toate dicţionarele lumii, un cuvânt simplu. Doar din trei litere: DOR. Mi-e dor de munţi, de câmpii, de apele poluate pe alocuri, de gălăgia dintre blocuri, de zâmbete, de manele, de înjurături, bătrâni, fete, de cozi la bilete la meci. Sau mi-e tare dor de tine!
-Hai Emile, că dacă nu spui şi „Bună seara, iubito! Să pui la uşă zăvor şi cătuşe cuvântului dor...” laşi fraza neterminată, îl şicană Piticu’. Haideţi că ne-a cam luat valul! S-a făcut târziu şi o vrea şi Puiu să se culce. Că el nu e bugetar. Noapte bună! Şi, la mulţi ani!
E târziu. Singur în noapte cu gândurile mele. Toţi ai mei dorm. Mă gândesc la discuţiile avute. Cine are dreptate?
Noapte bună, România, „oriunde te-ai afla”! Bucură-te că ai aderat la UE şi speră că putem să ne şi integrăm cât mai curând...
La mulţi ani România, la mulţi ani române! Fie ca începând cu 2012 să trăim într-o ţară în care să se fure mai puţin şi să trăim altfel.
La Mulţi Ani românilor care au rămas români! „Doamne ocroteşte-i pe români!” Să avem o zi de 1 Decembrie, ziua neamului, care să ne facă mândri de faptul că suntem români, să ne împăcăm cu toţi cei din jur, să avem o ţară mai prosperă, mai curată şi mai potrivită cu ceea ce îşi doreşte fiecare dintre noi! Cred că mai e nevoie de câţiva ani pentru a fi din nou mândri că suntem români.
Şi un lucru foarte important: trebuie să vedem şi frumuseţea acestei ţări, nu numai să vedem părţile negre, chiar dacă nu sunt puţine. Avem o ţară frumoasă, asta dacă ştim ce să privim. „Un crin rămâne simbolul purităţii, chiar dacă e nevoit să crească în mocirlă!”
Eu nu mă îndoiesc de asta!
(povestire de Dorel Pietrăreanu)

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Dragi colegi,

Iata ca bunul si veselul nostru coleg Dorel Pietrareanu mai are cate ceva sa ne spuna de pe vremea cand umbla cu nisipul in sandale si cu lighioanele pe urmele lui, pe la vecinii cu turban si camile din Orient. Sa speram ca filonul memoriei o sa-l tina tot asa, in verva, ca sa ne mai dea d'astea, ca sunt haioase rau.

S-auzim de bine si lectura placuta!


Al dumneavoastra, Teo.



OBSERVATOR MILITAR ONU IN DEŞERT (V)
Nisip, nisip, nisip...

Unele dintre cele mai neplăcute situaţii erau generate de furtunile de nisip. Am avut „şansa” să mă prindă furtuna de nisip, atât când eram în patrulă cu maşina prin deşert, cât şi în patrula aeriană cu elicopterul sau cu avionul lui Dietmar, elveţianul despre care am mai vorbit.
Vântul fierbinte se isca brusc, din senin, antrenând o mare cantitate de nisip foarte fin, pe care o ducea de-colo-colo. Venea pur şi simplu ca un perete de nisip, iar particulele acelea mici, mici, mici îţi intrau şi-n... peste tot... Nu mai vedeai şi nu mai auzeai nimic, doar vuietul sau şuieratul vântului care răscolea şi amesteca nisipul, în tot felul. Nu mai era nimic în jur decât nisip, nisip, nisip. Venea ca un tăvălug, care mătura totul în cale.
Aţi văzut ce senzaţie neplăcută aveţi atunci când, din greşeală, îndreptaţi jetul fierbinte al feonului către faţă!? Ei bine, la aceasta mai adăugaţi şi nisip fin, din belşug, şi închipuiţi-vă rezultatul. Cam aşa era!
Fuseserăm instruiţi ca, în astfel de situaţii, să ne oprim şi, dacă nu avem unde să ne adăpostim după vreo clădire, vreun parapete, vreun dâmb, vreo dună ori vreun alt „obstacol”, să oprim deplasarea, să întoarcem maşina cu spatele către direcţia de deplasare a imensului nor de nisip, să nu oprim motorul, să pregătim gradenele de lemn şi lopeţile pe care le aveam tot timpul cu noi, şi din când în când, dacă putem şi dacă avem curaj(!), să ieşim din maşină şi să săpăm pe lângă roţile acesteia, pentru a ne fi mai uşor să ieşim din „parcarea” forţată, când s-o potoli dihonia.
Atunci când ieşeam afară din maşină, aveam grijă să înlăturăm nisipul şi din ţeava de eşapament. Riscam fie să ne asfixiem în maşină, fie să ni se oprească motorul. În maşină nu prea aveai ce face. Maşina se balansa mai tare decât un vapor pe o mare în furtună. Ne uitam unul la altul şi zâmbeam tâmp. După o furtună din astea m-am apucat şi am citit Biblia, pe care mi-o adusesem din ţară, când fusesem în concediu, dar pe care o uitasem pe masă, la mine în cameră, în deşert. Te învaţă multe deşertul!
După furtună, urma calvarul scoaterii maşinii din „veşmântul” de nisip şi deplasarea către bază. Fireşte, „mai lungă ne părea calea” la întors în bază, deoarece, de foarte multe ori, ne opream să înlăturăm grămezile de nisip care ne blocau drumul. În afara drumului marcat de jaloane nu puteam ieşi, pentru că zona nu fusese deminată şi dădeam de alt bucluc! De multe ori, de-a lungul drumului, unele jaloane abia se mai zăreau! Nici în şcoala militară nu am muncit la săpat tranşee şi nici la mama acasă nu am săpat la pus brazde, aşa cum am săpat în deşert, după furtunile de nisip, să ajungem înapoi în bază! Şi ce fericiţi eram când, odată ajunşi în bază, după o astfel de experienţă, ne delectam cu câte o bere rece! Ce puţin îi trebuie omului să fie fericit!
Într-o zi, zburam cu elicopterul pe deasupra zonei demilitarizate, de-a lungul graniţei dintre cele două ţări când, am văzut undeva în dreapta noastră, la câteva sute de metri cum, năvalnic venea spre noi peretele de nisip. Colegul meu de patrulă, abia îl întrebase pe pilot de ce se zgâlţie aşa elicopterul. Nu era o senzaţie prea plăcută. Iniţial am crezut că este iar vorba de vreo ghiduşie a pilotului, dar acesta ne-a arătat spre dreapta şi am priceput singuri răspunsul.
Din fericire, eram în apropierea unei baze de-a noastră, am luat legătura prin staţia radio cu ofiţerul de serviciu din acea bază şi i-am cerut permisiunea să aterizăm de urgenţă acolo (fiecare bază avea un loc propriu pentru aterizarea elicopterelor) şi l-am rugat să ne deschidă porţile, să ne adăpostim. Ajuns la câţiva metri de locul de aterizare, la 1-2 metri înălţime, împreună cu colegul am sărit din elicopter pe nisipul fierbinte şi ne-am culcat pe burtă, iar elicopterul a aterizat pe locul cimentat. După ce elicea s-a oprit din rotaţie, împreună cu pilotul şi cu colegii din baza care ne primise, am ancorat elicopterul cu tot ce am avut la îndemână, pentru a nu fi smuls de vântul furtunii.
Am plecat de acolo, după vreo patru ore, timp în care gazdele noastre, tot observatori militari, s-au dovedit foarte ospitaliere... Pilotul a primit o sticlă la pachet. Să se bucure şi el de viaţă.
Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă!
(Va urma)
Dorel Pietrăreanu

OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT (VI)
- Scorpioni, cobre şi alte lighioane -

Probabil că aţi rămas surprinşi de faptul că ţin minte nişte date din calendar. Nu mi-am propus să le ţin minte! Explicaţia probabilă ar fi că acestea reprezintă nişte repere importante dintr-o experienţă unică, fantastică în viaţa mea, experienţă atât în plan personal, cât şi profesional. Şi ar mai fi ceva! Acolo, în deşert, cu timpul, nu mai vorbeai de zile: luni, miercuri sau duminică. Aproape că dispăreau aceste noţiuni: discutam despre “în data de...”, sau “în data de...”. Duminica sau sâmbăta erau zile ca oricare alta, pentru că noi lucram în deşert după un alt program. Zilele libere erau, în înţelesul normal, doar acelea în care eram trimişi în Kuwait City la recuperare.
Baza noastră din sectorul “Nord” era oarecum mai avantajată faţă de altele, în sensul că nu eram aşa departe de localităţi, iar deşertul nu începea chiar din curtea noastră. Altfel spus, nu era aşa mare densitate de scorpioni sau de şerpi, aşa cum era în alte baze aflate în plin deşert. La una din acele baze aveam să lucrez şi eu, aproape 7 luni de zile!!!...
Aşa se face că primul scorpion negru l-am văzut la noi în bază, pe data de 4 august 1992 (ziua soţiei mele, Sonia) şi l-am ţinut în mână (pentru luare aminte!). Randy, ofiţerul american, a fost cel care a omorât acel scorpion. Câteva zile mai târziu, tot în curtea bazei noastre, Erdal – colegul turc - a omorât un şarpe. O cobră galbenă. Au mai fost şi alţi scorpioni şi alţi şerpi omorâţi acolo în bază, ori în drumurile noastre prin deşert. Dar aceştia au fost primii, iar faptul ca atare, m-a impresionat! Era prima dată când vedeam pe viu scorpioni şi cobre galbene. Şi vă asigur că nu ai aceleaşi senzaţii ca atunci când le vezi la Teleenciclopedia... Mai ales că, la mine acasă la părinţi, la Vulcana-Pandele, din judeţul Dîmboviţa, tata nu avea în ogradă scorpioni, şerpi...
În zonă, în special în deşert, am văzut mulţi dromaderi, multe vulpi, şopârle, ulii şi multe, multe insecte ciudate. Am avut şansa să particip, în Kuwait, la o cursă de dromaderi. Era foarte haios să-i vezi pe călăreţi cum săltau în şei şi cum îşi îndemnau animalele să alerge! De asemenea, în deşert îmi plăcea să mă uit la puii albi de dromaderi care, şi pentru localnici, constituiau o raritate.
Prin martie ’93, timp de vreo trei zile, am avut parte de un eveniment mai puţin obişnuit: invazia fluturilor. Parcă ploua sau ningea cu fluturi. Milioane de fluturi. Aveam senzaţia că respirăm fluturi. Şi mâncarea parcă avea gust de fluturi. Umblam prin curtea bazei, sau până ajungeam la maşini să plecăm în patrulă, dând din mâini ca apucaţii, să ne ferim de fluturi. Pe uniforme, pe mâini şi pe faţă aveam acel puf de fluturi care parcă pătrundea peste tot. Ne feream mai ales ochii. Aşa cum au apărut, aşa au şi dispărut. Veniseră de niciunde şi au plecat nicăieri!
Între timp, am fost şi eu învăţat de către colegii mei din alte ţări cum să omor atât scorpionii negri sau galbeni, cât şi cobrele galbene. Nu căscai ochii... Era ceva în genul: care pe care! Scapă cine poate. Nu sunt vorbe mari. Altfel, plăteai TVA-ul pe viaţă, plus accizele!

*

Rămânem la “sectorul scorpioni”. Cel care m-a învăţat cum să omor scorpionii era un ofiţer din Insulele Fiji. Trebuia să ataci scorpionul din spate, pentru că altfel exista riscul să te înţepe cu acul său aflat în coadă. Oricum, pentru a evita orice situaţie neplăcută, aveam mereu la îndemână trusa medicală de prim ajutor, unde se aflau diferite antidoturi, precum şi seringile aferente. În acest sens, acordam o mare atenţie orelor de pregătire sanitară, unde eram instruiţi de către colegii noştri doctori de la Spitalul Militar Norvegian al Misiunii. Făceam injecţii colegilor, prin pantalonii mozaic de uniformă, dar şi ne făceam injecţii şi nouă înşine. Trebuie să recunosc, că mi-a fost mult mai uşor să fac injecţie colegilor, decât mie însumi. Când îmi făceam mie, erau momente dificile, deoarece acţionam mai cu milă... Era pielea mea şi ţineam la ea, nu? Ceea ce era greşit, pentru că acul intra încet, nu brusc sau rapid şi aveam senzaţia că pârâie tot corpul, sau toată planeta când eu băgam serul.
O singură dată am avut nevoie, în deşert, de intervenţia colegului meu de echipă. Atunci când nu-ştiu-ce insectă m-a înţepat în umăr şi în doar două-trei minute nu am mai simţit partea stângă a corpului. Colegul meu suedez a acţionat foarte repede şi mi-a făcut injecţia de rigoare. În câteva minute totul a revenit la normal.
De subliniat că, în documentele de organizare şi funcţionare a Misiunii, era clar stipulat faptul că prin curtea bazei, sau în deşert, trebuie să fii încălţat numai cu bocancii. Vă daţi seama, cam cum arătam noi în timpul liber umblînd prin curte, în slip şi în bocanci! Scene de groază!. Altfel, ONU nu îşi asuma nici un fel de răspundere pentru... pagube colaterale.
De asemenea, în deşert nu aveai voie să ieşi ori să circuli în afara jaloanelor care delimitau drumurile de zonele minate. Erau în acea perioadă foarte multe zone în care echipele de deminări încă nu intraseră să “cureţe” locul de minele, bombele etc. neexplodate. Viaţă de deşert militarizat!
De multe ori, pentru a ne amuza (!?) ori pentru a face atmosfera mai interesantă, împreună cu colegii mei prindeam scorpionii care alergau vesel prin curtea noastră şi îi puneam să se lupte între ei: fie negrii cu negrii, fie galbenii cu negrii. Pe alţii îi şicanam, intervenind şi schimbându-le traseul. Aveam însă mereu la îndemână lopeţi, mături ori alte obiecte, pentru orice eventualitate. Nu atigeam acul scorpionului nici dacă era mort de câteva zile! Localnicii ne avertizaseră asupra acestui fapt! Paza bună... Dincolo de aceste aspecte de bravadă, sau de “sport extrem”, cu toţii eram mereu atenţi la ce se întâmplă în spatele nostru. Pentru că pericolul real, de acolo putea să vină, atunci când aceste lighioane “simpatice”, ori şerpii se apropiau din spate.
Nu mică ne-a fost mirarea (dar numai mirarea?) când, într-o după-amiază, l-am văzut pe colegul nostru chinez că a plecat la “cules de scorpioni”. A prins vreo 15-16 bucăţi, i-a omorât, le-a înlăturat acul şi i-a pregătit ca pe şniţele, pentru masă. Masa lui! Noi nu ne-am atins de aşa ceva, deşi el ne-a invitat... I-am mulţumit “frumos” (ori, cum ar spune Cristi, prietenul meu: “cu cel mai al dracului respect!”) şi l-am trimis la... mămiţica lui.

*

Era prin luna mai’93. Eu şi Luis, colegul meu din Venezuela, am fost invitaţi la cină de către Ionuţ (din Brăila) la el în bază, în deşert, undeva în apropierea graniţei comune: Irak, Kuwait şi Arabia Saudită. Cu o zi-două înainte, în zonă fusese furtună de nisip, iar Ionuţ şi colegii lui nu reuşiseră încă să cureţe de nisip peste tot în curte. Când am ajuns acolo, am observat că Ionuţ umbla în şlapi. L-am atenţionat, dar el glumind mi-a spus că după o asemenea furtună de nisip nu crede că vreun scorpion sau vreun şarpe vor îndrăzni să vină curând să-i viziteze! Ok! Erau scorpionii din tarlaua lor!!!
Pe la ora 10 seara, eram afară cu Ionuţ, la o ţigară. Eu stăteam în picioare, pe scările bucătăriei, iar Ionuţ mai jos, pe alee, în faţa mea, cam la un metru. În curtea bazei, luminile erau peste tot aprinse (tot o regulă impusă de ONU!). Ionuţ, tot în şlapi. Ca la Brăila pe faleză! Cum fumam, văd apropiindu-se zglobiu de Ionuţ un scorpion negru, cam de vreo 10 cm lungime. Probabil de aceea l-am şi văzut, pentru că era şi mare şi negru!
I-am spus lui Ionuţ să nu mişte. A înţeles despre ce era vorba şi s-a îngălbenit. Am sărit direct pe lighioană, fiind convins că nu s-a bucurat prea mult trezindu-se cu o asemenea greutate peste el. Motiv pentru care nu a mai mişcat! Rămăsese numai... ideea de scorpion!
-Mulţumesc Dorele! Hai să bem un whisky!
Era necesar. Pentru amândoi. Cred că îl meritam!!! Am turnat pe jos o picătură în memoria scorpionului care tocmai îşi dăduse obştescul sfârşit... Oameni suntem!
Cam atât despre scorpioni pentru că, nu-i aşa?, ce-i prea mult strică, iar ce-i puţin nu ajunge!

*

Mi-a fost întotdeauna frică de şerpi. Am omorât şerpi (cobre galbene), dar numai cu maşina. Mi-a fost mereu teamă de momentul saltului cobrei. Luis m-a învăţat cum se omoară şerpii cu maşina. Ştia şi făcea asta la el în ţară, în Venezuela, la ferma pe care o avea în apropiere de Caracas.
Când întâlneam o cobră în drumul nostru, opream maşina la 3-4 metri. Puneam maneta în viteza întâi, acceleram motorul la maxim, călcând ambreiajul, iar în momentul în care vedeam cobra că a mişcat puţin capul spre stînga sau spre dreapta (deci nu era pregătită atunci să sară!) eliberam imediat ambreiajul, maşina pornind în trombă spre şarpele derutat de zgomot! Ne rugam, şi eu şi Luis, ca şarpele cobra să nu aibă totuşi răgazul să facă saltul, să atace. Cobra galbenă, când atacă, face un salt de 1-2 metri!
Am scăpat cu faţa curată de fiecare dată (Luis avea şcoală în el!...), cobra fiind izbită de masca maşinii şi strivită de roţi. Dar ce teamă ne era! Transpiram total dacă nu vedeam în oglinda retrovizoare corpul strivit al cobrei. Exista riscul să se agaţe pe dedesubtul maşinii şi să ne strice ordinea de zi, strecurându-se aşa ameţită în interiorul maşinii... Localnicii ne-au povestit de astfel de întâmplări deloc plăcute!

*
Era prin luna iunie’93. Într-o seară, la masa comună, Geir - norvegianul – ne-a spus că vrea să se apuce de jogging şi că s-ar bucura dacă ar mai veni şi alţii. Să alergăm aşa de nebuni în deşert! Alergatul mai treacă-meargă, dar să te trezeşti pe la patru şi jumătate dimineaţa... De ce la ora aceea? Pentru că atunci era mai răcoare, fiind doar 38-40°C!!! Apoi, deşertul devenea cuptor.
Ce mi-am zis? Nu contează o experienţă în plus.
Aşa că a doua zi, dis-de-morning, cine era în curte echipat regulamentar: slip, ciorapi şi bocanci!? Eu şi Geir! Am bătut pe la uşile celorlalte camere. Nimic! Ba, unii colegi ne-au trimis elegant... către alte azimuturi! Trebuie să spun că jur-împrejur, pe o rază de 10-15 km nu era nimeni. Nici o casă, nici o aşezare. Doar noi, scorpionii, cobrele galbene, vulturii, vulpile şi insectele băştinaşe.
Am plecat noi alergând voios pe drumul fără nume, prin deşert, având grijă să nu trecem de jaloane, ca să nu călcăm pe vreo mină încă neexplodată. Ne-am dus cam mult! La întoarcere spre bază mai alergam, mai mergeam la pas că, deh, e greu să alergi pe nisip. Geir, mai rezistent, se învârtea ca un titirez pe lângă mine, mai se oprea, mai vorbeam. Ca oameni prin deşert, fără griji şi fără alte procupări majore. Ca la 5 dimineaţa! Cum mergeam aşa, agale, de teamă să nu ne prindă radarul, am băgat de seamă că nu suntem singuri în peisajul mirific al deşertului. Undeva, în dreapta la vreo 8-10 metri, o cobră galbenă ne monitoriza în linişte, zâmbind a râde... Corpul grosuţ îi era întins pe nisip şi doar capul şi “gâtul” erau ridicate scrutând priveliştea (sau prada!) neaşteptată ce i se oferea.
Cu toată sinceritatea vă spun că în momentul acela nu am avut nici curajul lui Făt-Frumos, nici al Zmeului şi am strigat cât am putut de tare – dar în limba română:
-Şarpele!!!!!!!!!!!!!!!
Şi am luat-o la fugă. Săracul Geir, fireşte că nu a priceput ce am zis, dar strigătul meu dacic de luptă (sau de fugă, cine mai ştie!?) a fost foarte convingător şi omul a bănuit că nu am prins aşa deodată şi fără nicio explicaţie puteri miraculoase de nici Bănel, “Săgeata Carpaţilor”, pe extrema dreaptă nu m-ar fi întrecut în cursa vieţii şi a morţii! Apucat cam fără veste, Geir s-a ţinut ca scaiul de mine! Ne-am oprit direct în bucătărie unde, după ce-am închis uşa, ne-am dus la fereastră să vedem dacă nu avem companie... Abia atunci, răsuflând cu greu şi deschizând câte o cutie cu bere rece i-am spus de ce o luasem la fugă ca un apucat. A priceput repede că era băiat isteţ şi nu a mai cerut detalii. Atunci nu ştiam despre verticalizarea jocului, dar noi deja îl verticalizasem! Şi încă cum!
Cert este că a fost prima şi ultima zi de jogging în deşert! Cel puţin în ceea ce mă priveşte!

*

Trebuie să recunosc faptul că şi după reîntoarcerea acasă, din Misiune, timp de 2-3 luni am cam avut coşmar nopţile din cauza şerpilor, a cobrelor galbene! Soţia chiar îmi recomanda să merg la un medic. Adevărul e că de scorpioni nu mi-a fost teamă. De şerpi, de mic copil mi-a fost şi teamă şi silă, ori ceva de genul acesta.
Oricum, nu prea suport să văd şerpi nici la grădina zoologică!
(Va urma)
Dorel Pietrăreanu

duminică, 13 noiembrie 2011

Dragi colegi,

Cu regret trebuie sa va aduc la cunostinta ca, desi am depus toate eforturile posibile ca sa nu se intample, totusi exista:

Erată la ediţia 1 a cartii PENTAGONUL

La pag. 137 - subsol BSG-Grigade se va citi Brigade;

La pag. 476, foto 9, textul comentariului se va completa cu: „închipui că bătălia cea mai dificilă nu va fi în Afganistan ci aici pe pământ românesc, bătălia cu inerţia, bătălia cu intransigenţa pentru nimic, bătălia cu secretizarea absurdului şi economia leneşului care mai mult păgubeşte…”

Al dumneavoastra, Teo.

joi, 10 noiembrie 2011

Dragi prieteni,

Am primit iar vesti din mijlocul camilelor. Ati ghicit, de la Dorel. Eu i-am sugerat sa lege camila de camila, ca poate legate se fac si ele o carte si vad si ele lumina tiparului, dar cred ca nu vor face decat o caravana deocamdata si vor vedea lumina desertului. Asta pana se hotaraste beduinul sef Dorel pentru un nou volum... Lectura placuta.

Cu stima,

Al dumneavoastra, Teo.


Observator militar ONU in desert (IV)
- La nunta -

Aveam un prieten kuweitian, care era patron al unui magazin de vânzare şi închiriere a casetelor video. Pe lângă videotecă, el mai era proprietar şi al unui magazin de textile şi al unei frizerii. Avea numai 23 de ani, era locotenent în armata kuweitiană şi îl cheamă Michel. El mi-a spus că acest nume, în limba arabă, înseamnă flacăra unei torţe. Aşa o fi!
Un ofiţer kuweitian cu grad mic avea salariul lunar de 1000 de dinari, adică aproape 3500 USD. Pe lângă acesta, dacă era căsătorit, lunar primea de la stat o indemnizaţie pentru fiecare soţie de 250 dinari, iar pentru fiecare copil 100 dinari. Nu am stat să verific dacă acele cifre erau reale, pentru că nu m-a interesat în mod deosebit subiectul. Datele mi-au fost precizate de interlocutor din proprie iniţiativă, în discuţii libere, neoficiale. Oricum, era destul de evident că ofiţerii kuweitieni erau oameni... bogaţi. Atenţie însă! Mi s-a spus că numai cine este kuweitian “pur sânge” primea acei bani de la stat!
Am mai reţinut (şi nu comentez care a fost atitudinea „nekuweitienilor” din jur!), că un kuweitian are dreptul la cel mult patru soţii în acelaşi timp! Cum îşi organizează programul la cele patru soţii, mă rog, e treaba lor. Obligaţia „împricinatului” era de a le asigura condiţii identice de viaţă celor patru soţii şi copiilor lor.
Michel, prietenul meu, avea pe atunci numai o soţie. Pusese deja ochii pe o altă fată, dar era în “perioada de verificări”. Aşa zicea el, iar eu nu mi-am permis să-l întreb cam ce înseamnă acele „verificări”... Tatăl lui avea trei soţii înKuwait şi una în Arabia Saudită. Michel „dispunea” de 25 de fraţi şi surori, cei mai mulţi dintre ei, căsătoriţi deja. Tot el mi-a arătat unele blocuri din cartierul nostru în care locuiam, Farwanyia, care erau proprietatea tatălui său.
O căsătorie între kuweitieini era (în opinia mea) foarte costisitoare, datorită faptului că mirele trebuia să cumpere mireasa. Adică (ironizând un picuţ!) să se bucure şi socrii mici că au scăpat de beleaua din casă!... Mirele trebuia, de asemenea, să cumpere bijuterii din aur: scumpe şi multe. În valoare de vreo 5 mii de dinari. Trebuia să asigure nunta şi petrecerea din seara dinaintea nunţii cu mâncare, băuturi răcoritoare şi ceaiuri de tot felul, cafea, dulciuri. Totodată, să asigure casă şi maşină miresei. Pentru ei era ceva normal. Făcea parte din tradiţii, din obiceiuri. Şi se străduiau să ducă tradiţia mai departe. Dacă eu eram în locul lor, rămâneam neînsurat, chiar dacă aveam dreptul la patru soţii!
Cu o seară înaintea nunţii, mirele dă o petrecere. Mireasa la fel. La petrecerea mirelui, vine numai parte masculină, ca să zic aşa, iar la petrecerea miresei vine cealaltă parte. La nunta propriu-zisă, care are loc de regulă joia (pentru că în lumea arabă vinerea e pe rol de duminică, adică nu se munceşte, e liber) deci joi, la nuntă vin şi bărbaţi şi femei.
Şi la ei, ca şi la noi, nuntaşii dau un dar. Există un „responsabil” care scrie într-un caiet cine şi cât a dat. Nu se strigă darul, dar sunt martori la primirea darului şi nu ai cum s-o coteşti, nu ai cum să jonglezi cu banii. Şi vă asigur că e vorba de bani mulţi. Darul minim era în jur de 150 de dinari (adică vreo 500 USD). Toţi banii strânşi se înmânau mirelui, pentru rezolvarea problemelor amintite mai înainte.
Am spus că erau interzise băuturile alcoolice în Kuwait. Şi în restaurante se servea doar ceai, cafea, ori băuturi răcoritoare. Dar ce se mănâncă la nunţi?
Am văzut meniul de la petrecerea mirelui. Unul din fraţii lui Michel s-a căsătorit (era vorba de soţia numărul 3) şi am fost invitat şi eu la petrecerea mirelui... Petrecerea s-a desfăşurat seara, într-un loc special amenajat, în aer liber, cu ghirlande de becuri dispuse sub formă de cort. Când am ajuns cu Michel acolo, lângă locul de desfăşurare a „ostilităţilor”, am văzut un ţarc în care erau vreo 10-12 oi creţe şi o cămilă. Lângă ţarc, pe un gard de sârmă erau atârnate vreo cinci piei de oaie şi o piele de cămilă. Am întrebat ce este cu „obiectele” alea acolo şi Michel mi-a spus, cu mândrie, că animalele au fost şi vor fi sacrificate pentru ospăţul din seara respectivă. Am simţit imediat un nod în gât şi parcă vedeam cum se topeşte tot entuziasmul meu iniţial. Dar, intrasem în horă şi trebuia să joc până la capăt.
Am pătruns în „arena” pentru petrecere. Pe jos, chiar pe nisip, fuseseră întinse pe întreaga suprafaţă covoare persane de toată frumuseţea. Cred că dacă le-ar fi văzut Sonia, soţia mea, cum erau întinse pe jos, direct pe nisip, murea de ciudă. Michel m-a prezentat tatălui său, fraţilor lui şi invitaţilor care erau prin preajmă. Am schimbat amabilităţile de rigoare. Erau foarte încântaţi de prezenţa la petrecerea lor a cuiva de la Misiunea ONU – UNIKOM. Adică de prezenţa mea! Am fost oaspete de onoare şi pentru că nu am plătit nimic, dar şi pentru că am mâncat cu furculiţa. Dar să nu anticipăm...
Să revenim la oile şi... cămilele noastre!
Pe marginea suprafeţei acoperită de covoare erau numeroase canapele şi fotolii. Niciun scaun şi nici o masă pe covoare. Din loc în loc, şedeau pe covoare, în stil turcesc, numeroşi invitaţi, în jurul unor mari tăvi de aluminiu, pe care se afla o imensă cantitate de orez fiert, garnisit cu ghiveci de legume. Şi peste toate acestea tronau hălci întregi de carne de oaie sau cămilă, fierte sau fripte. După gust. Nu se foloseau furculiţe şi cuţite. Direct cu mâna, inclusiv orezul. Se făceau „gogoloaie” de orez, îl întingeau uşor prin garnitura respectivă, după care îl duceau vioi la gură, ca nu cumva să le pice pe haine (adică, acele cămăşi largi şi lungi). Carnea era direct ruptă cu mâna într-un entuziasm general, după care se împărţea frăţeşte, aruncându-se cu grijă oasele peste umăr, ca să nu murdăresască covoarele.
La îndemnul prietenesc al lui Michel, ne-am „aşezat” (cred că se poate spune şi aşa!) la masă. Ca să nu par nepoliticos faţă de gazde, am luat o bucăţică din carnea de cămilă. Vă mai amintiţi de experienţa avută cu laptele de cămilă. Eram curios să văd cum e şi carnea. După ce văzusem ceea ce văzusem în jur, îmi era totuna. Nu mai conta! Culmea a fost că mi s-a părut destul de bună carnea aceea. Aducea a vânat. Avea un uşor damf peste care, în condiţiile date, puteai trece cu uşurinţă.
Michel, văzând „entuziasmul” meu în ale mâncării (în paranteză fie spus, trecuseră 3-4 minute şi eu tot ronţăiam la centimetrul cub de cămilă luat de pe tavă), ce şi-o fi zis: „Acu-i acu’!”. A chemat un servitor (atenţie – nu am spus ospătar!) şi i-a spus ceva în arabă. După câteva secunde a venit omul respectiv cu o furculiţă, pentru că Michel îşi dăduse seama că nu prea mă descurcam cu mâna originală. Mai ales cu orezul. Michel a precizat că este o furculiţă din argint aurit, dintr-un set primit de către maică-sa cu mulţi ani în urmă. Se vedea.
În sfârşit, am mai servit şi noi nişte ceai, cafea, pepsi după care s-a strâns masa. Vorba vine. Michel mi-a zis:
-Acum începe muzica. Şi va începe şi dansul.
Eram curios. Neam de neamul meu de la Burebista-ncoace, nu mai fusese la o nuntă la arabi bogaţi. Nici la ăia săraci! M-am uitat în jur. Nu era niciun lăutar. În mijlocul arenei, erau deja instalate două microfoane. Cam la 4-5 metri unul de celălalt. Între timp s-au constituit două grupuri de bărbaţi de toate vârstele (dintre cei aflaţi la petrecere). Fiecare grup avea un şef. Şefii erau la microfoane. Ceilalţi membri ai cetei, aliniaţi în spatele lor. Unul din şefi cânta ceva, cam aşa ca o strofă, iar ceilalţi repetau ce a zis şeful (parcă pentru a-i convinge pe cei din echipa adversă!). Dansul celor ce cântau era mai degrabă un legănat spre stânga sau dreapta. (Dansul fetelor de la Căpâlna era vioi foc, faţă de dansul arabilor!). După ce termina primul grup, dădeau răspuns cei din celălalt grup. Cele două grupuri au dialogat timp de vreo oră. Michel mi-a spus că erau vechi cântece arabe de petrecere. L-am crezut, pentru că prea erau serioşi toţi nuntaşii…
În acest timp, au mai fost tăiate nişte oi, plus cămila number 2. Apoi am mai mâncat de vreo două ori. S-a mai cântat, s-a mai dansat, în stilul mai sus arătat. Pe la 4 dimineaţa am plecat şi noi pe la casele noastre. Obosiţi, dar treji!
Eu n-am reuşit niciodată să mă îmbăt numai din răcoritoare!
(Va urma)Dorel Pietrăreanu

vineri, 4 noiembrie 2011

Dragi colegi,
Iata ca amicul si colegul nostru Dorel se invarte in continuare printre camile. Va dorim lectura placuta.
Al dumneavoastra, Teo.

OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT (III)
- Riscurile meseriei -


Pe 30 august 1992, fiica mea Crina-Maria urma să împlinească 7 ani, iar eu eram tare departe de casă, în deşert, la graniţa dintre Irak şi Kuwait. Cu o seară înainte, pregătisem ceva mai deosebit pentru cină şi am sărbătorit acest eveniment cu colegii mei din baza din sectorul „Nord”.
A doua zi, pe la prânz, Lucian ştiind că este ziua Crinei a venit pe la mine să bem ceva. (Lucian era colegul meu de serviciu şi în ţară, şi îmi cunoştea familia). Nu avea de unde să ştie că, peste doar o jumătate de oră, eu trebuia să plec în postul de patrulare (pentru patru ore), împreună cu Randy (ofiţer american), la marginea deşertului, în „zona fermei”. Zona respectivă, aflată la graniţa dintre cele două ţări, era un permanent „loc de gâlceavă” între puţinii localnici băştinaşi: irakieni şi kuweitieni.
Văzând că am un oaspete, Andrew (colegul suedez) s-a oferit să plece el la acea oră în patrulă în locul meu, iar eu să merg noaptea, în locul lui, în aceeaşi zonă. Zis şi făcut.
Am mers în bucătărie şi am invitat şi ceilalţi colegi din bază să ni se alăture. Ştiind ce gânduri aveam, nimeni nu a refuzat invitaţia. Nici măcar colegul care era „ofiţer de serviciu” pe bază. Şi-a luat două staţii radio, plus un suc şi a participat la discuţii. Toţi îl cunoşteau pe Lucian, pentru că mai fusese pe la mine. Noi nu am băut suc. Ar fi fost culmea!...
Cum stăteam noi şi petreceam, deodată am auzit apeluri prin staţii de la colegii noştri aflaţi în patrulă. Staţiile radio parcă explodaseră! Erau pur şi simplu strigăte, nu mesaje. Cei doi, Randy şi Andrew, cereau ajutor de urgenţă, pentru că în zonă se trăgea cu pistoale mitralieră. S-a ales praful de cheful nostru. Ne-am „trezit” brusc. Ne-am pus vestele anti-glonţ şi căştile ONU (albastre) şi am zburat la maşini. Din mers, am anunţat Comandamentul să trimită şi ei echipe la faţa locului. Lucian şi-a luat „jucăriile” şi a plecat la el în bază (la câţiva kilometri), pentru că şi ai lui fuseseră alarmaţi.
La noi în bază a rămas doar ofiţerul de serviciu. Ceilalţi am plecat în „zona fermei”, cu cele trei maşini pe care le mai aveam la dispoziţie.
Pe drum, l-am auzit pe Randy, cum cerea la Comandament intervenţia elicopterului, pentru evacuarea medicală din zonă a lui... Andrew, cel care mă înlocuise şi care fusese împuşcat în picior. Am mai spus că, noi – observatorii militari ONU – nu eram înarmaţi! Era interzis prin regulament.
Am ajuns acolo şi, împreună cu colegii mei, i-am acordat primul ajutor, atât cât ne-am priceput şi cât fuseserăm instruiţi pentru asemenea situaţii. A venit elicopterul, l-a luat pe Andrew şi l-a dus urgent la un spital în Kuwait, unde deja se făceau pregătiri pentru operaţia rănitului.
În zonă, doi morţi: câte unul de fiecare tabără. Niciun rănit. Localnicii şi-au luat morţii şi au plecat. Fără regrete. Şi fără cuvinte. Ca deobicei, reprezentanţii poliţiei din cele două ţări şi ai poliţiei militare a Misiunii, nu au putut afla motivul celor întâmplate în acea zi, sau în alte zile. Pentru că au mai fost asemenea întâmplări! Probabil că motivele îşi aveau izvorul în „cauze” din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat... Să le zicem, deci, „rădăcini istorice”.
Nici Andrew, nici colegii nu au adus vreodată în discuţie, în lunile în care am stat împreună, faptul că puteam să fiu eu cel împuşcat şi nu colegul suedez. Se putea întâmpla oricui! Aşa spuneau. Când am ales să venim în misiune, ne-am asumat şi acest risc. Aceasta era nota dominantă a discuţiilor.
Eu, însă, ştiam şi altceva: că îngerul păzitor al Crinei a vegheat şi asupra mea, de ziua ei. Şi pentru asta sunt recunoscător. Şi, probabil, că şi acesta este unul din multiplele motive pentru care, după acea întâmplare, altfel am văzut viaţa.
Din motive lesne de înţeles, când am venit în concediu, eu nu am povestit acasă despre această întâmplare deloc fericită. Familia mea a aflat însă, ulterior, de la Lucian, care le-a povestit, când el s-a întors definitiv acasă, cu câteva luni mai devreme decât mine.
Împreună cu colegii, l-am vizitat pe Andrew la spital de mai multe ori. După două luni, Andrew s-a întors în bază. Când m-a văzut, primul lucru pe care m-a întrebat a fost dacă mai am pălincă şi dacă tot la fel de bun este puiul la ceaun pe care îl pregăteam.
În după-amiaza respectivă, am fost bucătarul şef al bazei. Deşi nu era rândul meu! Nici nu se putea altfel!...
(Va urma)
Dorel Pietrăreanu

vineri, 28 octombrie 2011

Cămile, cămile...

Prieteni,

Asa cum am promis ieri, va redau partea a doua a aventurilor colegului Dorel Pietrareanu printre camile si arabi. Va doresc o lectura placuta. De asemenea va informez ca cei ce nu au putut sa vina la lansarea cartii PENTAGONUL, o pot achizitiona, la un pret simbolic, de la filiala SCMD a sectorului 4 din Sos Oltenitei. Va asteptam in conformitate cu orarul de pe pagina filialei.

Al dumneavoastra, Teo.


OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT (II)
- Primii mei colegi străini -

Pe 30 iulie, după perioada de pregătire, m-am prezentat la una din Bazele de Observare şi Patrulare (POB) din Sectorul “Nord” al Misiunii, situată în partea irakiană a Zonei Demilitarizate.
La început, în acea bază, am avut colegi din Franţa, Turcia, Marea Britanie, SUA, China, Uruguay, Suedia,Venezuela şi Polonia. Până la plecarea de la acel POB, (14 noiembrie 1992), am mai avut colegi din Malayezia,Argentina, Pakistan şi Danemarca.
Colegul din Marea Britanie spunea că el nu este englez ci, scoţian. Al doilea coleg american (pentru că în octombrie primul coleg din SUA a fost înlocuit) semăna foarte mult cu personajul J.R. din serialul “Dallas” şi de multe ori când se prezenta cuiva spunea că e “frate” cu J.R.! M-am înţeles foarte bine cu toţi, dar cel mai bun prieten al meu de acolo a fost Erdal, ofiţerul turc. Doar aveam ceva tradiţii istorice comune, nu?
Prima patrulă cu una dintre maşinile noastre de teren, Toyota, a fost pe data de 2 august 1992, împreună cu colegul polonez. Menţionez că în misiunile ordonate plecam numai câte doi ofiţeri. În patrula de noapte, din seara aceleiaşi zile, în deşert, unde am avut coleg pe ofiţerul american, am rămas împotmoliţi în nisip. Regula oficială strictă era că unul trebuia să rezolve problema tehnică, iar celălalt “să asigure protecţia” faţă de posibilii inamici zoo. Ce spaimă am tras! Vedeam în jurul meu numai scorpioni, şerpi şi alte lighioane de prin partea locului.
Cu timpul m-am obişnuit!

*

În baza de observare din sectorul „Nord”, era tradiţia ca masa de seară să se servească în comun. Adică în fiecare seară, pe rând, cina să fie pregătită de către unul dintre noi. Era o idee bună pentru că reuşeam să ne cunoaştem mai bine, petreceam util şi plăcut serile, ne îmbogăţeam vocabularul în limba engleză şi multe altele. Nu se pregătea mâncare din carne de porc, doarece Erdal (turcul) şi Saleh (malaezianul) erau de religie islamică, iar pentru ei carnea de porc este interzisă. În Kuwait şi în Arabia Saudită nu era carne de porc în magazine, tot din motive de religie. În Irak, în marile magazine din oraşe şi în zonele cu populaţie de religie ortodoxă găseam carne de pork. La sate, mai rar.
Jean-Mark, francezul, era un „bucătar” foarte bun. Dar cel mai mult îmi plăcea plăcinta cu mere făcută de el. Era într-adevăr delicioasă. În mod surprinzător, James, englezul (pardon, scoţianul!) pregătea de regulă, spaghete cu carne tocată şi mult ketch-up. Tatăl lui este italian, iar mama franţuzoaică. Cum s-ar zice, o familie internaţională. Părinţii lui s-au despărţit când James era la şcoala generală. A rămas cu mama lui care s-a stabilit în Scoţia. James vorbea doar limba engleză, cu un puternic accent scoţian. Mai ştia şi ceva cuvinte în franceză, dar nu putea purta o discuţie integral în franceză. Nu-i plăcea limba franceză. Ar fi vrut să înveţe italiana, dar nu a mai avut de la cine.
Florio, argentinianul, era neîntrecut în preparate pe grătar, la foc în curte. Era tipul cel mai nostim dintre toţi. În primăvara anului 1992, fusese în vizită în România, la Timişoara, împreună cu soţia sa şi cu socrul aferent, care era reprezentant militar al ONU la Zagreb şi le-a facilitat şi acea excursie. Era un fan declarat al lui Gheorghe Hagi şi Gică Popescu, despre care ştia foarte multe lucruri. Mă punea de multe ori să vorbesc româneşte pentru că, spunea el, îi plăcea să asculte o limbă destul de asemănătoare cu limba spaniolă.
Dar, cred că cele mai interesante feluri de mâncare le pregătea chinezul, Wang. Fireşte, orezul era de bază, orez pe care Wang ne îndemna să-l mâncăm cu beţişoarele... Ne amuzam teribil, dar oboseam folosindu-le. Făcea nişte sosuri şi salate şi avea un mod ciudat de a pregăti carnea, că ne lingeam pe degete de bune ce erau. Unele trucuri de a pregăti ciorba, ori carnea de pui le-am învăţat şi eu şi le folosesc şi acum, spre bucuria familiei mele. Celălalt chinez carel-a înlocuit pe Wang, habar nu avea să gătească. Dar era băiat bun!
Saleh, malaiezianul, pregătea foarte bine mâncarea, dar făcea un sos verde-venin încât, văzându-l, îţi cam pierea cheful de mâncare. Era bun la gust, aromat, dar cu toţii l-am rugat să schimbe culoarea. A găsit soluţia, nu ştiu cum, dar a rezolvat problema!
Eu, de regulă, pregăteam pui la ceaun, cu puternice accente de usturoi, c-aşa-i românul..., cu cartofi prăjiţi sau cu piure, diferite salate. Şi ciorbă.

*

Într-o zi, am cumpărat o pungă cu lapte de cămilă şi am vrut să beau. Chestie de curiozitate. Pe la noi pe la Vulcana-Pandele of Dâmboviţa, tata nu a vrut să crească şi cămile. Eu tot îi spuneam „Ia-ţi, bre, o cămilă să vedem cum e!” El „Nu şi nu, că o vacă e mai bună!” Şi uite aşa am văzut şi eu live o cămilă face-to-face, în habitat natural, abia când aveam vreo 35 de ani, cu TVA inclus. Deci, am vrut să beau lapte de cămilă. A fost imposibil! Şi nu se poate spune că eu sunt un mofturos. Are un gust, un damf, un miros ciudat de… leşini. Mi-au apărut „herpesuri” cu „succesuri”.

*

Pe la jumătatea lunii august 1992, într-una din zile, conform planificării, am plecat cu James, englezul-scoţian la baza aeriană Camp Khor de lângă orăşelul Umm Qasr, pentru o misiune de patrulă aeriană, cu avionul Pilatus al colegilor noştri elveţieni. Mai fusesem în patrulă aeriană, dar cu elicopterul, cu colegii din Chile, şi chiar şi cu Pilatusul, cu elveţienii, dar în acea zi, surpriză de proporţii.
Când ne-am prezentat la avion, căpitanul de aviaţie Dietmar, m-a abordat direct în româneşte, pentru că văzuse tricolorul românesc pe mâneca uniformei mele şi înscrisurile cu „Armata României”. Realmente am rămas blocat şi i-am răspuns în engleză. La care, el adaugă, tot în româneşte, râzând:
-Ia-uite domnule, eu, elveţian, îl întreb pe român în limba română şi el îmi răspunde în limba engleză.
Fireşte, îi răspund:
-Stai puţin, domnule, cine eşti dumneata? Eu m-aşteptam, ştiind că nu eşti român, ci elveţian, şi că limba oficială în Misiunea UNIKOM este engleza, să-mi vorbeşti în engleză.
Oricum acesta a fost începutul dialogului. Mi-a povestit apoi, că după Revoluţia noastră din 1989, el s-a căsătorit cu o româncă, o fată de prin zona Sibiului. Acolo are şi o casă. Pe timpul cât el se află în Misiunea UNIKOM, soţia şi fetiţa lui se aflau în România. El a învăţat de la soţie foarte bine româneşte, pentru că ştia italiana. Cu haz, spunea că în timp îi vinea mai greu să vorbească italiana, pentru că s-a obişnuit cu româna. Şi, dacă mai era şi ceva pălincă alături... Am rămas prieteni şi ne-am întâlnit adeseori.

*
În general am suportat bine temperaturile din această zonă de deşert, de-a lungul graniţei dintre cele două ţări. Cea mai scăzută temperatură în luna august, acolo, în zona deşertului, a fost pe data de 6 august, când termometrul a indicat doar 45º C, iar cea mai ridicată a fost pe 22 august, când acelaşi termometru a ajuns la 62º C. În acea zi, am simţit că ne fierb creierii. Pământul parcă luase foc. Aparatul de aer condiţionat parcă se transformase în aerotermă. Nu mai ştiai unde să te adăposteşti. (Va urma)

joi, 27 octombrie 2011

Printre camile...

Prieteni,


Dorel a comis-o iar, si ne-a trimis intamplari de pe vremea cand era mai tanar si mai "activ" (adica nu se dedase inca la nesimtita de pensie...) si se invartea printre camile.


Al dumneavoastra, Teo.



Dragii mei,
In perioada urmatoare va voi trimite niste 5-6 povestiri despre perioada cit am lucrat in lumea araba. În perioada 22 iulie 1992 - 14 octombrie 1993 am fost observator militar în Misiunea ONU de Observare pentru Irak şi Kuwait (UNIKOM). Primele 10 luni am lucrat în deşert, în bazele de Observare şi Patrulare (POBs), de-a lungul graniţei dintre cele două ţări. O lună am lucrat într-o bază situată pe o mică insulă în zona de nord a Golfului Persic, iar în ultimele 4 luni am fost trimis în capitala Irakului, în cadrul Biroului de Legătură al UNIKOM de laBagdad, pentru relaţia cu autorităţile irakiene militare şi politico-diplomatice.
De la început subliniez faptul că, spre deosebire de forţele internaţionale aflate acum în Irak, atunci, noi eram observatori militari ONU, nu forţe de menţinere a păcii. Deci, nu eram înarmaţi! Eram ofiţeri din peste 30 de ţări şi nu aveam voie să lucrăm la un loc doi ofiţeri de aceeaşi naţionalitate, această condiţie având drept scop de a se asigura neutralitatea şi obiectivitatea activităţii de observare.
Voi relata unele aspecte ale vieţii din această zonă de conflict, atât cât cunosc, de fapt atât cât am reuşit eu să cunosc despre oamenii şi locurile întâlnite, aşa cum le-am trăit şi le-am perceput eu la acea vreme, fără a mă lăsa cumva influenţat de situaţia actuală de acolo.
De asemenea, voi povesti atât cât pot să spun, potrivit regulilor de confidenţialitate ONU aflate încă în vigoare. Nu am de gând să prezint într-o anumită ordine cronologică, ci aşa cum îmi vin în minte.
Toate urarile de bine, Dorel Pietrăreanu



OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT!
- Sosirea în Misiune şi acomodarea -

Pe 24 iulie 1992 am ajuns în Kuwait City, pe la ora cinci şi jumătate, dimineaţa. Primul şoc l-am avut în avion cînd, survolând Kuwaitul, stewardesa ne-a anunţat că la sol sunt numai... 38°C. Noi, cei şase ofiţeri români, eram îmbrăcaţi în uniforma de fresco, cu cravată. Plus cascheta... Vă daţi seama ce a urmat! Curgeau deja apele pe noi. Pentru noi, observatorii militari ONU, începea o lungă vară fierbinte...
Aeroportul din Kuwait, pentru acea perioadă, era realmente o bijuterie arhitectonică. Nu mai vorbesc de curăţenie, de servicii, de organizare! Pasagerii sosiţi cu avionul, intrau printr-un burduf direct în clădirea centrală a aeroportului şi aşteptau cel mult 10 minute sosirea bagajelor pe banda rulantă, bagaje în care nimeni nu băga mâna, cum se întâmpla prin alte locuri.
Am fost aşteptaţi la aeroport de către locotenentul colonel Lucian J., (viitorul nostru coleg pentru următoarele patru luni) şi de către căpitanul Dan P., unul dintre observatorii militari români care urmau să se reîntoarcă în ţară. Trebuie să spun că noi, cei şase, făceam parte din al doilea contingent român trimis în UNIKOM. Misiunea primului contingent de observatori militari români se încheiase. Urmam noi !
Am ajuns în apartamentul nostru, unde ne aşteptau cu masa gata pregătită colegii noştri români pe care îi înlocuiam. Atunci, la 7 dimineaţa, s-a încins un chef pe cinste. Ca la români! Fiecare dintre colegii găsiţi acolo vroia să afle cât mai multe despre ce mai e prin ţară, ce mai ştim despre familiile lor. Internetul era o problemă de viitor, iar de ziare româneşti nici nu putea fi vorba. Avionul avea doar o cursă pe săptămână. La rândul nostru, noi doream să aflăm cât mai multe date concrete despre ceea ce vom face acolo, despre oamenii şi locurile pe care le vom întâlni etc. Am întrerupt cheful pe la prânz, pentru un somn necesar. L-am reluat gospodăreşte, spre seară, până la plecarea colegilor noştri spre ţară, cu avionul.

*

Statul Kuwait are o suprafaţă cam cât Dobrogea şi o populaţie cam cât Bucureştiul. Fiind aşa mititel, are şi vecini puţini, dar... buni: Irak, Arabia Saudită şi... Golful Persic. În context, şi ca o “picanterie”, trebuie spus că Iranul (aflat de cealaltă parte a golfului) se numea în trecut Persia, motiv pentru care denumeşte golful ca fiind “Golful Persic”. Celelalte state arabe denumesc aceeaşi apă ca fiind “Golful Arabiei”. Chestie de “muşchi”, sau o problemă de patriotism regional? Cine ştie!? Apa Golfului era caldă şi calmă şi îmi plăcea să înot până departe în larg. Mă amuza faptul că femeile şi fetele nu se scăldau la un loc cu bărbaţii, ci în locuri mai izolate. Nu foloseanu costume de baie, ci cămăşi foarte largi şi foarte lungi. Parcă erau nişte pinguini intraţi la apă. Dar, mă rog, aşa era tradiţia acolo.
Teritoriul kuweitian este sub forma unui platou deşertic nisipos, de mică altitudine. Pe ici, pe colo, cîte o colină mai răsărită, să înlăture monotonia. De-a lungul Golfului este o câmpie îngustă care colorează pe alocuri peisajul, îl mai înviorează.
Am luat cunoştinţă pe pielea mea de doar două anotimpuri: cald şi rece (mai bine-zis, “răcoros”). Cred că nu au în vocabular cuvântul “zăpadă”! Plouă rar şi puţin. Gradul de umiditate este scăzut, motiv pentru care poţi rezista binişor pe la 48-55°C.
Vegetaţia naturală este absentă sau, acolo unde totuşi este ceva, e una foarte săracă. Cu apa stau rău. Da’rău de tot! Importă apa potabilă. Nu sapă puţuri, aşa ca la noi, pentru că în loc de apă ţâşneşte petrolul! Sondele lor nu aveau acel braţ care se ridică şi coboară, ca la sondele de pe la noi, pentru că nu era nevoie să bage presiune. La ei, ţiţeiul ieşea din străfunduri de bună-voie şi nesilit de nimeni şi o lua agale, prin conducte, către depozitele sau rafinăriile din apropierea portului... Kuwaitul, deşi un stat aşa de mic, deţinea o cincime din rezervele mondiale de ţiţei! Mic, mic dar..., uite-aşa a ajuns una dintre cele mai bogate ţări din lume. Şi asta se vedea la tot pasul!

*

Locuiam toţi colegii români în acelaşi apartament, într-un bloc, în cartierul Farwanyia, situat în partea de sud-vest a oraşului Kuwait, adică în partea mai puţin bogată a oraşului. Ne întindeam şi noi cât ne era plapuma! Apartamentul se compunea din două dormitoare, o sufragerie mare, o bucătărie, două grupuri sanitare şi un balconel şi era situat la etajul doi al unui bloc cu opt etaje. În camere aveam strictul necesar. Chiria o plăteam lunar, din banii noştri. În acel apartament locuiam, fiecare nu mai mult de 8 zile pe lună, deoarece în restul timpului eram de serviciu în Zona Demilitarizată a ONU, adică “zonă tampon” la graniţa dintre Irak şi Kuwait. Rareori s-a întâmplat în cele 15 luni de activitate să ne întâlnim cu toţii în acel apartament. Probabil de 2-3 ori, din care o dată a fost de Ziua Naţională a României, în decembrie 1992.
Blocul aparţinea unui maior kuweitian de aviaţie. El era proprietar a încă 9 blocuri. Era afacerea lui din viaţa particulară. Serviciul este servici, business is business! La fiecare bloc avea câte un administrator, care se ocupa de toate problemele necesare bunei funcţionări a blocurilor. Administratorul nostru era cam zgubilitic şi din când în când Vasile sau Ionuţ (doi dintre colegii mei) trebuiau să-l aducă cu picioarele pe... nisip. Era foarte haios să-i vezi cum discutau ei cu administratorul care nu prea ştia limba engleză. Rupea câteva cuvinte, restul era limba gimnastică de ambele părţi. Parcă-l văd pe Ionuţ cum zicea cu zâmbetul pe buze: “Cred că-i dau una, de-i sună apa-n cap, deşi ăştia stau rău cu apa!” După care se întorcea calm şi contrariat către noi şi cu cel mai mare calm întreba: “Oare cum s-o traduce chestia asta în engleză?...” Ce puteai să mai zici!!?? Se detensiona imediat atmosfera. Discuţiile apăreau de regulă atunci când băiatul acela plusa la nota de plată, pretinzând unele prestări de servicii despre care noi nu aveam habar. Se mai întâmplă şi pe la alţii!

*

Primul zbor cu elicopterul în UNIKOM l-am avut în ziua de 27 iulie 1992, în perioada de pregătire organizată de către Comandamentul Misiunii, aflat într-un orăşel irakian de graniţă, pe malul Golfului Persic. A doua zi am avut examenul de conducere auto la Doha, o localitate la nord-vest de Kuwait City. Potrivit regulilor ONU şi ale statului kuwaitian trebuia să-ţi reconfirmi permisul auto. Ni s-a eliberat un permis în limbile arabă şi engleză.
La termocentrala de la Doha lucrau şi vreo 50 de muncitori români, iar la unele spitale din Kuwait lucrau vreo 70 de români: doctori, asistente şi surori medicale. Mai târziu, aveam să aflu că cinci dintre muncitorii români au fost expulzaţi, deoarece îşi făcuseră un alambic, iar din fructele deteriorate pe care marile magazine le aruncau, aceştia şi-au făcut ţuică şi au vândut-o... prin cartier. În Kuwait şi în Arabia Saudită, băuturile alcoolice sunt interzise. Nu şi în Irak.
Am amintit de examenul de conducere auto. Ca să nu uit, voi povesti aici o întâmplare nostimă, petrecută în noiembrie 1993, la întoarcerea din misiune. Aveam concediu de odihnă şi plecasem cu soţia prin ţară. Nu aveam un program anume. Mergeam unde vroiam. Într-una din zile, pe înserat, ne apropiam de Bacău când, la un moment dat, un echipaj de poliţie ne face semn să tragem pe dreapta. Ni s-a spus că nu funcţiona un far şi mi s-au cerut documentele. Am prezentat actele la control. Tot ce aveam, fără a alege: permisul românesc de conducere, permisul ONU de conducere auto în limbile engleză şi arabă, legitimaţia militară, paşaportul diplomatic, actele maşinii etc. Ceea ce a urmat ar fi stârnit invidia şi a celor care au regizat filmele din seria “Brigada Diverse”. Şeful echipajului, un tip simpatic, în vârstă, îl chemă pe colegul lui şi-i spuse:
-Vasili, vini bre aişea să vezi şe acti are domnu’, că eu luna viitoare voi izbândi să ies la pensie, da’ io aşe şeva n-am mai văz’t. Domnu’ ofiţer, eu înţeleg că sunteţi căpitan, dar di şe aveţi, bre, şi paşaport diplomatic. Ori sunteţi ofiţer, ori sunteţi diplomat!
I-am răspuns omului.
-Nu ştiam că avem şi noi ofiţeri la misiuni ONU, zise el.
A început apoi să se uite la carnetul de conducere eliberat de poliţia militară ONU. Îl sucea pe toate părţile, se uita la mine, la permis, la colegul lui, iar la permis etc.
-Mă iertaţi de-o vorbă proastă, dar cartonaşu’ista cu scrisul străin şi cu literele aşelea ca nişte viermişori la şe foloseşte? I-am spus şi am precizat că nici nu mă pricep să remediez defectul de la maşină. Într-un elan patriotic greu de descris, ne-a spus să urmăm maşina poliţiei, că are el o rudă în apropiere care se pricepe. Zis şi făcut. Am mers acolo. S-a rezolvat problema, timp în care am fost serviţi de soţia gazdei cu nişte dulceaţă şi apă. Ba, mai mult, echipajul de poliţie ne-a condus la un hotel şi ne-a rezolvat şi problema cazării. Deşi am insistat, nimeni nu a vrut să primească nimic.Sincer, am fost foarte impresionaţi de colegii noştri de la poliţie! Deci, se poate!

miercuri, 26 octombrie 2011




Dragi colegi,

Am primit pe e-mail urmatoarea rugaminte, pe care nu am putut sa o refuz. M-am bucurat sincer ca prietenii s-au simtit bine la eveniment. Mii de multumiri pentru cuvintele frumoase.

Al dumneavoastra, Teo.



Draga Teo,
Iti transmit alaturat un articol despre lansarea cartii tale, Pentagonul”, activitate la care am participat.
Asa am vazut activitatea. Daca ai de facut modificari etc te rog sa le faci.Sper ca textul alaturat sa fie acceptat si publicat pe pagina Filialei SCMD Sectorul 4. Poate o trimiti si la SCMD Central.
Inca o data felicitari pentru carte si pentru tratatie.
Toate urarile de bine, Dorel
PS Te rog sa ma suni sa-mi spui daca ai receptionat ok mesajul!!!

Pentagonul a fost… lansat

25 octombrie 2011, o zi frumoasă de toamnă, cu profunde semnificaţii pentru militarii Armatei României, fie ei activi sau în rezervă.
Este Ziua Noastră, a Militarilor! Şi, cum, altfel mai bine, ar fi putut fi întâmpinată şi onorată această zi de către un militar decât cu o lansare de carte, sub genericul „Amintiri despre noi”!?
Cartea se numeşte „Pentagonul”, iar autorul este bunul nostru coleg şi prieten George TEODORESCU, sau cum îi spunem noi, TEO.
„Lansarea Pentagonului” a avut loc în „buricul târgului”, la Cafeneaua Liberală.
I-au stat alături în acest frumos şi impresionant demers colegii şi prietenii de la Filiala SCMD a Sectorului 4, toţi militari (în rezervă) în cuget şi-n simţiri: Viorel Papae, Cristian Iordache, Florian Giuglea, Bogdan Medar, Gabriel Cadar, Marian David, Florin Iancu, Alexandru Ilie, Alexandru Giboi, Ionel Afanase, Cornel Balu, Ion Marinescu, Teofil Lazăr, Dumitru Popescu, Dumitru Antohi, Florin Cantacuzu.
Se cuvine un gând frumos, plin de respect, soţiei şi familiei lui Teo, cei care l-au sprijinit la bine şi la greu! Sărut mina, doamnă Gabriela Teodorescu!
Cartea a văzut lumina tiparului (cum se spune), prin grija şi datorită generozităţii şi sprijinului acordat de către domnul profesor Stelian Fedorca, vicepreşedinte PNL Sector 4 şi membru în Biroul Politic Permanent al PNL. În context (şi mulţumim şi pe această cale!!!) trebuie subliniat faptul că tot datorită amabilităţii şi generozităţii domnului Stelian Fedorca, Filiala SCMD a Sectorului 4 funcţionează în sediul oferit de domnia sa, încă din luna aprilie 2010.
Despre carte au rostit alocuţiuni domnii col.rz.dr. Mircea Dogaru, preşedintele Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (SCMD) şi domnul profesor Stelian Fedorca.
În cuvântul lor, vorbitorii au subliniat semnificaţia deosebită a zilei aleasă pentru lansarea cărţii şi despre eforturile făcute pentru publicarea acesteia. A fost reliefat faptul că în această perioadă militarii în rezervă trec prin momente dificile, adeseori penibile, generate de unele decizii politice nefireşti care le afectează viaţa, existenţa, precum şi statutul de pensionar militar. Cu toate acestea, militarii în rezervă au decenţa să vorbească şi să scrie la modul civilizat despre viaţa şi experienţa militară în general, despre faptele şi evenimentele la care au participat atât în ţară, cât şi la misiunile internaţionale în sprijinul păcii, unde Armata României i-a trimis. Pentru că, spre deosebire de alţii, militarii activi sau în rezervă dau dovadă de patriotism, de spirit civic, de respect al valorilor tradiţionale, culturale, militare româneşti. Pentru că singura politică pe care militarii au făcut-o şi o fac este politica de apărare. Iar aceasta nu au culoare politică.
Vizibil emoţionat, Teo, autorul cărţii s-a referit (cum altfel?!) la modul în care a apărut cartea sa „Pentagonul”. Începută iniţial ca un jurnal al activităţilor şi al vieţii din misiunea din Afganistan la care a participat, cartea a început să prindă forma actuală prin dezvoltarea subiectelor pe care doar le amintise. Pe parcurs a realizat că avalanşa de gânduri şi amintiri care tot (re)veneau îl determină să tot scrie şi, astfel, în cei câţiva ani care au trecut, a constatat că mai trebuie să trieze mult din cele scrise. Cu toate acestea, cartea sa „Pentagonul” are aproape 500 de pagini! Să ne aşteptăm şi la volumul al doilea? Ce zici, Teo?! Pentru că aşa cum chiar Teo spune „Privind înapoi, de la distanţa apreciabilă de zece ani, îmi dau seama că misiunea asta m-a învăţat multe despre oameni şi despre trecerea lor prin viaţă, dar nu suficiente...”
Eu, Dorel, am avut şansa, privilegiul să citesc în ultimii doi ani, fragmente din această carte şi să discut cu autorul unele aspecte, inclusiv despre titlul cărţii. Evenimentele povestite în această carte s-au întâmplat în Romania, SUA şi Afganistan şi reliefează devenirea în plan uman şi profesional a unui ofiţer, coleg şi prieten. Ele s-au întâmplat, cum s-au întâmplat. Teo le povesteşte aşa cum le-a văzut, cum le-a perceput el. Unele evenimente, întâmplări, dar mai ales oamenii întâlniţi l-au cam pus pe gânduri... Altele, ori alţii l-au cam făcut să fie foarte atent la ceea ce scrie... Neliniştea şi frustrarea apăreau şi ca urmare a trecerii timpului, peste care apare, la modul cel mai firesc, uitarea...
Şi-a luat inima-n dinţi, aşa cum a făcut în toată cariera sa de militar şi, iată, „Pentagonul” a fost lansat. De ce? O spune chiar Teo:
„Încerc să pun la picioarele cititorilor mei, câţi vor fi ei, sufletul şi gândurile mele cu speranţa că vor reuşi, unii dintre ei, să se recunoască, alţii să desluşească mesajele şi, eventual, alţii să se aşeze pe gânduri şi să încerce să-şi ordoneze viaţa altfel, mai bine, şi să reuşească să se ferească de toate capcanele pe care guvernanţii, din pură amiciţie, le plantează în jungla vieţii.”
Felicitări, dragă Teo, pentru această excelentă carte despre noi militarii, aşa cum ne-ai văzut şi ne-ai perceput tu! Aşteptăm şi alte cărţi de-ale tale.
Toate urările de bine!Dorel Pietrăreanu (un colonel în amurg)