Prieteni,
Asa cum am promis ieri, va redau partea a doua a aventurilor colegului Dorel Pietrareanu printre camile si arabi. Va doresc o lectura placuta. De asemenea va informez ca cei ce nu au putut sa vina la lansarea cartii PENTAGONUL, o pot achizitiona, la un pret simbolic, de la filiala SCMD a sectorului 4 din Sos Oltenitei. Va asteptam in conformitate cu orarul de pe pagina filialei.
Al dumneavoastra, Teo.
OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT (II)
- Primii mei colegi străini -
Pe 30 iulie, după perioada de pregătire, m-am prezentat la una din Bazele de Observare şi Patrulare (POB) din Sectorul “Nord” al Misiunii, situată în partea irakiană a Zonei Demilitarizate.
La început, în acea bază, am avut colegi din Franţa, Turcia, Marea Britanie, SUA, China, Uruguay, Suedia,Venezuela şi Polonia. Până la plecarea de la acel POB, (14 noiembrie 1992), am mai avut colegi din Malayezia,Argentina, Pakistan şi Danemarca.
Colegul din Marea Britanie spunea că el nu este englez ci, scoţian. Al doilea coleg american (pentru că în octombrie primul coleg din SUA a fost înlocuit) semăna foarte mult cu personajul J.R. din serialul “Dallas” şi de multe ori când se prezenta cuiva spunea că e “frate” cu J.R.! M-am înţeles foarte bine cu toţi, dar cel mai bun prieten al meu de acolo a fost Erdal, ofiţerul turc. Doar aveam ceva tradiţii istorice comune, nu?
Prima patrulă cu una dintre maşinile noastre de teren, Toyota, a fost pe data de 2 august 1992, împreună cu colegul polonez. Menţionez că în misiunile ordonate plecam numai câte doi ofiţeri. În patrula de noapte, din seara aceleiaşi zile, în deşert, unde am avut coleg pe ofiţerul american, am rămas împotmoliţi în nisip. Regula oficială strictă era că unul trebuia să rezolve problema tehnică, iar celălalt “să asigure protecţia” faţă de posibilii inamici zoo. Ce spaimă am tras! Vedeam în jurul meu numai scorpioni, şerpi şi alte lighioane de prin partea locului.
Cu timpul m-am obişnuit!
*
În baza de observare din sectorul „Nord”, era tradiţia ca masa de seară să se servească în comun. Adică în fiecare seară, pe rând, cina să fie pregătită de către unul dintre noi. Era o idee bună pentru că reuşeam să ne cunoaştem mai bine, petreceam util şi plăcut serile, ne îmbogăţeam vocabularul în limba engleză şi multe altele. Nu se pregătea mâncare din carne de porc, doarece Erdal (turcul) şi Saleh (malaezianul) erau de religie islamică, iar pentru ei carnea de porc este interzisă. În Kuwait şi în Arabia Saudită nu era carne de porc în magazine, tot din motive de religie. În Irak, în marile magazine din oraşe şi în zonele cu populaţie de religie ortodoxă găseam carne de pork. La sate, mai rar.
Jean-Mark, francezul, era un „bucătar” foarte bun. Dar cel mai mult îmi plăcea plăcinta cu mere făcută de el. Era într-adevăr delicioasă. În mod surprinzător, James, englezul (pardon, scoţianul!) pregătea de regulă, spaghete cu carne tocată şi mult ketch-up. Tatăl lui este italian, iar mama franţuzoaică. Cum s-ar zice, o familie internaţională. Părinţii lui s-au despărţit când James era la şcoala generală. A rămas cu mama lui care s-a stabilit în Scoţia. James vorbea doar limba engleză, cu un puternic accent scoţian. Mai ştia şi ceva cuvinte în franceză, dar nu putea purta o discuţie integral în franceză. Nu-i plăcea limba franceză. Ar fi vrut să înveţe italiana, dar nu a mai avut de la cine.
Florio, argentinianul, era neîntrecut în preparate pe grătar, la foc în curte. Era tipul cel mai nostim dintre toţi. În primăvara anului 1992, fusese în vizită în România, la Timişoara, împreună cu soţia sa şi cu socrul aferent, care era reprezentant militar al ONU la Zagreb şi le-a facilitat şi acea excursie. Era un fan declarat al lui Gheorghe Hagi şi Gică Popescu, despre care ştia foarte multe lucruri. Mă punea de multe ori să vorbesc româneşte pentru că, spunea el, îi plăcea să asculte o limbă destul de asemănătoare cu limba spaniolă.
Dar, cred că cele mai interesante feluri de mâncare le pregătea chinezul, Wang. Fireşte, orezul era de bază, orez pe care Wang ne îndemna să-l mâncăm cu beţişoarele... Ne amuzam teribil, dar oboseam folosindu-le. Făcea nişte sosuri şi salate şi avea un mod ciudat de a pregăti carnea, că ne lingeam pe degete de bune ce erau. Unele trucuri de a pregăti ciorba, ori carnea de pui le-am învăţat şi eu şi le folosesc şi acum, spre bucuria familiei mele. Celălalt chinez carel-a înlocuit pe Wang, habar nu avea să gătească. Dar era băiat bun!
Saleh, malaiezianul, pregătea foarte bine mâncarea, dar făcea un sos verde-venin încât, văzându-l, îţi cam pierea cheful de mâncare. Era bun la gust, aromat, dar cu toţii l-am rugat să schimbe culoarea. A găsit soluţia, nu ştiu cum, dar a rezolvat problema!
Eu, de regulă, pregăteam pui la ceaun, cu puternice accente de usturoi, c-aşa-i românul..., cu cartofi prăjiţi sau cu piure, diferite salate. Şi ciorbă.
*
Într-o zi, am cumpărat o pungă cu lapte de cămilă şi am vrut să beau. Chestie de curiozitate. Pe la noi pe la Vulcana-Pandele of Dâmboviţa, tata nu a vrut să crească şi cămile. Eu tot îi spuneam „Ia-ţi, bre, o cămilă să vedem cum e!” El „Nu şi nu, că o vacă e mai bună!” Şi uite aşa am văzut şi eu live o cămilă face-to-face, în habitat natural, abia când aveam vreo 35 de ani, cu TVA inclus. Deci, am vrut să beau lapte de cămilă. A fost imposibil! Şi nu se poate spune că eu sunt un mofturos. Are un gust, un damf, un miros ciudat de… leşini. Mi-au apărut „herpesuri” cu „succesuri”.
*
Pe la jumătatea lunii august 1992, într-una din zile, conform planificării, am plecat cu James, englezul-scoţian la baza aeriană Camp Khor de lângă orăşelul Umm Qasr, pentru o misiune de patrulă aeriană, cu avionul Pilatus al colegilor noştri elveţieni. Mai fusesem în patrulă aeriană, dar cu elicopterul, cu colegii din Chile, şi chiar şi cu Pilatusul, cu elveţienii, dar în acea zi, surpriză de proporţii.
Când ne-am prezentat la avion, căpitanul de aviaţie Dietmar, m-a abordat direct în româneşte, pentru că văzuse tricolorul românesc pe mâneca uniformei mele şi înscrisurile cu „Armata României”. Realmente am rămas blocat şi i-am răspuns în engleză. La care, el adaugă, tot în româneşte, râzând:
-Ia-uite domnule, eu, elveţian, îl întreb pe român în limba română şi el îmi răspunde în limba engleză.
Fireşte, îi răspund:
-Stai puţin, domnule, cine eşti dumneata? Eu m-aşteptam, ştiind că nu eşti român, ci elveţian, şi că limba oficială în Misiunea UNIKOM este engleza, să-mi vorbeşti în engleză.
Oricum acesta a fost începutul dialogului. Mi-a povestit apoi, că după Revoluţia noastră din 1989, el s-a căsătorit cu o româncă, o fată de prin zona Sibiului. Acolo are şi o casă. Pe timpul cât el se află în Misiunea UNIKOM, soţia şi fetiţa lui se aflau în România. El a învăţat de la soţie foarte bine româneşte, pentru că ştia italiana. Cu haz, spunea că în timp îi vinea mai greu să vorbească italiana, pentru că s-a obişnuit cu româna. Şi, dacă mai era şi ceva pălincă alături... Am rămas prieteni şi ne-am întâlnit adeseori.
*
În general am suportat bine temperaturile din această zonă de deşert, de-a lungul graniţei dintre cele două ţări. Cea mai scăzută temperatură în luna august, acolo, în zona deşertului, a fost pe data de 6 august, când termometrul a indicat doar 45º C, iar cea mai ridicată a fost pe 22 august, când acelaşi termometru a ajuns la 62º C. În acea zi, am simţit că ne fierb creierii. Pământul parcă luase foc. Aparatul de aer condiţionat parcă se transformase în aerotermă. Nu mai ştiai unde să te adăposteşti. (Va urma)
- Primii mei colegi străini -
Pe 30 iulie, după perioada de pregătire, m-am prezentat la una din Bazele de Observare şi Patrulare (POB) din Sectorul “Nord” al Misiunii, situată în partea irakiană a Zonei Demilitarizate.
La început, în acea bază, am avut colegi din Franţa, Turcia, Marea Britanie, SUA, China, Uruguay, Suedia,Venezuela şi Polonia. Până la plecarea de la acel POB, (14 noiembrie 1992), am mai avut colegi din Malayezia,Argentina, Pakistan şi Danemarca.
Colegul din Marea Britanie spunea că el nu este englez ci, scoţian. Al doilea coleg american (pentru că în octombrie primul coleg din SUA a fost înlocuit) semăna foarte mult cu personajul J.R. din serialul “Dallas” şi de multe ori când se prezenta cuiva spunea că e “frate” cu J.R.! M-am înţeles foarte bine cu toţi, dar cel mai bun prieten al meu de acolo a fost Erdal, ofiţerul turc. Doar aveam ceva tradiţii istorice comune, nu?
Prima patrulă cu una dintre maşinile noastre de teren, Toyota, a fost pe data de 2 august 1992, împreună cu colegul polonez. Menţionez că în misiunile ordonate plecam numai câte doi ofiţeri. În patrula de noapte, din seara aceleiaşi zile, în deşert, unde am avut coleg pe ofiţerul american, am rămas împotmoliţi în nisip. Regula oficială strictă era că unul trebuia să rezolve problema tehnică, iar celălalt “să asigure protecţia” faţă de posibilii inamici zoo. Ce spaimă am tras! Vedeam în jurul meu numai scorpioni, şerpi şi alte lighioane de prin partea locului.
Cu timpul m-am obişnuit!
*
În baza de observare din sectorul „Nord”, era tradiţia ca masa de seară să se servească în comun. Adică în fiecare seară, pe rând, cina să fie pregătită de către unul dintre noi. Era o idee bună pentru că reuşeam să ne cunoaştem mai bine, petreceam util şi plăcut serile, ne îmbogăţeam vocabularul în limba engleză şi multe altele. Nu se pregătea mâncare din carne de porc, doarece Erdal (turcul) şi Saleh (malaezianul) erau de religie islamică, iar pentru ei carnea de porc este interzisă. În Kuwait şi în Arabia Saudită nu era carne de porc în magazine, tot din motive de religie. În Irak, în marile magazine din oraşe şi în zonele cu populaţie de religie ortodoxă găseam carne de pork. La sate, mai rar.
Jean-Mark, francezul, era un „bucătar” foarte bun. Dar cel mai mult îmi plăcea plăcinta cu mere făcută de el. Era într-adevăr delicioasă. În mod surprinzător, James, englezul (pardon, scoţianul!) pregătea de regulă, spaghete cu carne tocată şi mult ketch-up. Tatăl lui este italian, iar mama franţuzoaică. Cum s-ar zice, o familie internaţională. Părinţii lui s-au despărţit când James era la şcoala generală. A rămas cu mama lui care s-a stabilit în Scoţia. James vorbea doar limba engleză, cu un puternic accent scoţian. Mai ştia şi ceva cuvinte în franceză, dar nu putea purta o discuţie integral în franceză. Nu-i plăcea limba franceză. Ar fi vrut să înveţe italiana, dar nu a mai avut de la cine.
Florio, argentinianul, era neîntrecut în preparate pe grătar, la foc în curte. Era tipul cel mai nostim dintre toţi. În primăvara anului 1992, fusese în vizită în România, la Timişoara, împreună cu soţia sa şi cu socrul aferent, care era reprezentant militar al ONU la Zagreb şi le-a facilitat şi acea excursie. Era un fan declarat al lui Gheorghe Hagi şi Gică Popescu, despre care ştia foarte multe lucruri. Mă punea de multe ori să vorbesc româneşte pentru că, spunea el, îi plăcea să asculte o limbă destul de asemănătoare cu limba spaniolă.
Dar, cred că cele mai interesante feluri de mâncare le pregătea chinezul, Wang. Fireşte, orezul era de bază, orez pe care Wang ne îndemna să-l mâncăm cu beţişoarele... Ne amuzam teribil, dar oboseam folosindu-le. Făcea nişte sosuri şi salate şi avea un mod ciudat de a pregăti carnea, că ne lingeam pe degete de bune ce erau. Unele trucuri de a pregăti ciorba, ori carnea de pui le-am învăţat şi eu şi le folosesc şi acum, spre bucuria familiei mele. Celălalt chinez carel-a înlocuit pe Wang, habar nu avea să gătească. Dar era băiat bun!
Saleh, malaiezianul, pregătea foarte bine mâncarea, dar făcea un sos verde-venin încât, văzându-l, îţi cam pierea cheful de mâncare. Era bun la gust, aromat, dar cu toţii l-am rugat să schimbe culoarea. A găsit soluţia, nu ştiu cum, dar a rezolvat problema!
Eu, de regulă, pregăteam pui la ceaun, cu puternice accente de usturoi, c-aşa-i românul..., cu cartofi prăjiţi sau cu piure, diferite salate. Şi ciorbă.
*
Într-o zi, am cumpărat o pungă cu lapte de cămilă şi am vrut să beau. Chestie de curiozitate. Pe la noi pe la Vulcana-Pandele of Dâmboviţa, tata nu a vrut să crească şi cămile. Eu tot îi spuneam „Ia-ţi, bre, o cămilă să vedem cum e!” El „Nu şi nu, că o vacă e mai bună!” Şi uite aşa am văzut şi eu live o cămilă face-to-face, în habitat natural, abia când aveam vreo 35 de ani, cu TVA inclus. Deci, am vrut să beau lapte de cămilă. A fost imposibil! Şi nu se poate spune că eu sunt un mofturos. Are un gust, un damf, un miros ciudat de… leşini. Mi-au apărut „herpesuri” cu „succesuri”.
*
Pe la jumătatea lunii august 1992, într-una din zile, conform planificării, am plecat cu James, englezul-scoţian la baza aeriană Camp Khor de lângă orăşelul Umm Qasr, pentru o misiune de patrulă aeriană, cu avionul Pilatus al colegilor noştri elveţieni. Mai fusesem în patrulă aeriană, dar cu elicopterul, cu colegii din Chile, şi chiar şi cu Pilatusul, cu elveţienii, dar în acea zi, surpriză de proporţii.
Când ne-am prezentat la avion, căpitanul de aviaţie Dietmar, m-a abordat direct în româneşte, pentru că văzuse tricolorul românesc pe mâneca uniformei mele şi înscrisurile cu „Armata României”. Realmente am rămas blocat şi i-am răspuns în engleză. La care, el adaugă, tot în româneşte, râzând:
-Ia-uite domnule, eu, elveţian, îl întreb pe român în limba română şi el îmi răspunde în limba engleză.
Fireşte, îi răspund:
-Stai puţin, domnule, cine eşti dumneata? Eu m-aşteptam, ştiind că nu eşti român, ci elveţian, şi că limba oficială în Misiunea UNIKOM este engleza, să-mi vorbeşti în engleză.
Oricum acesta a fost începutul dialogului. Mi-a povestit apoi, că după Revoluţia noastră din 1989, el s-a căsătorit cu o româncă, o fată de prin zona Sibiului. Acolo are şi o casă. Pe timpul cât el se află în Misiunea UNIKOM, soţia şi fetiţa lui se aflau în România. El a învăţat de la soţie foarte bine româneşte, pentru că ştia italiana. Cu haz, spunea că în timp îi vinea mai greu să vorbească italiana, pentru că s-a obişnuit cu româna. Şi, dacă mai era şi ceva pălincă alături... Am rămas prieteni şi ne-am întâlnit adeseori.
*
În general am suportat bine temperaturile din această zonă de deşert, de-a lungul graniţei dintre cele două ţări. Cea mai scăzută temperatură în luna august, acolo, în zona deşertului, a fost pe data de 6 august, când termometrul a indicat doar 45º C, iar cea mai ridicată a fost pe 22 august, când acelaşi termometru a ajuns la 62º C. În acea zi, am simţit că ne fierb creierii. Pământul parcă luase foc. Aparatul de aer condiţionat parcă se transformase în aerotermă. Nu mai ştiai unde să te adăposteşti. (Va urma)
