sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Dragi colegi,

Iata ca bunul si veselul nostru coleg Dorel Pietrareanu mai are cate ceva sa ne spuna de pe vremea cand umbla cu nisipul in sandale si cu lighioanele pe urmele lui, pe la vecinii cu turban si camile din Orient. Sa speram ca filonul memoriei o sa-l tina tot asa, in verva, ca sa ne mai dea d'astea, ca sunt haioase rau.

S-auzim de bine si lectura placuta!


Al dumneavoastra, Teo.



OBSERVATOR MILITAR ONU IN DEŞERT (V)
Nisip, nisip, nisip...

Unele dintre cele mai neplăcute situaţii erau generate de furtunile de nisip. Am avut „şansa” să mă prindă furtuna de nisip, atât când eram în patrulă cu maşina prin deşert, cât şi în patrula aeriană cu elicopterul sau cu avionul lui Dietmar, elveţianul despre care am mai vorbit.
Vântul fierbinte se isca brusc, din senin, antrenând o mare cantitate de nisip foarte fin, pe care o ducea de-colo-colo. Venea pur şi simplu ca un perete de nisip, iar particulele acelea mici, mici, mici îţi intrau şi-n... peste tot... Nu mai vedeai şi nu mai auzeai nimic, doar vuietul sau şuieratul vântului care răscolea şi amesteca nisipul, în tot felul. Nu mai era nimic în jur decât nisip, nisip, nisip. Venea ca un tăvălug, care mătura totul în cale.
Aţi văzut ce senzaţie neplăcută aveţi atunci când, din greşeală, îndreptaţi jetul fierbinte al feonului către faţă!? Ei bine, la aceasta mai adăugaţi şi nisip fin, din belşug, şi închipuiţi-vă rezultatul. Cam aşa era!
Fuseserăm instruiţi ca, în astfel de situaţii, să ne oprim şi, dacă nu avem unde să ne adăpostim după vreo clădire, vreun parapete, vreun dâmb, vreo dună ori vreun alt „obstacol”, să oprim deplasarea, să întoarcem maşina cu spatele către direcţia de deplasare a imensului nor de nisip, să nu oprim motorul, să pregătim gradenele de lemn şi lopeţile pe care le aveam tot timpul cu noi, şi din când în când, dacă putem şi dacă avem curaj(!), să ieşim din maşină şi să săpăm pe lângă roţile acesteia, pentru a ne fi mai uşor să ieşim din „parcarea” forţată, când s-o potoli dihonia.
Atunci când ieşeam afară din maşină, aveam grijă să înlăturăm nisipul şi din ţeava de eşapament. Riscam fie să ne asfixiem în maşină, fie să ni se oprească motorul. În maşină nu prea aveai ce face. Maşina se balansa mai tare decât un vapor pe o mare în furtună. Ne uitam unul la altul şi zâmbeam tâmp. După o furtună din astea m-am apucat şi am citit Biblia, pe care mi-o adusesem din ţară, când fusesem în concediu, dar pe care o uitasem pe masă, la mine în cameră, în deşert. Te învaţă multe deşertul!
După furtună, urma calvarul scoaterii maşinii din „veşmântul” de nisip şi deplasarea către bază. Fireşte, „mai lungă ne părea calea” la întors în bază, deoarece, de foarte multe ori, ne opream să înlăturăm grămezile de nisip care ne blocau drumul. În afara drumului marcat de jaloane nu puteam ieşi, pentru că zona nu fusese deminată şi dădeam de alt bucluc! De multe ori, de-a lungul drumului, unele jaloane abia se mai zăreau! Nici în şcoala militară nu am muncit la săpat tranşee şi nici la mama acasă nu am săpat la pus brazde, aşa cum am săpat în deşert, după furtunile de nisip, să ajungem înapoi în bază! Şi ce fericiţi eram când, odată ajunşi în bază, după o astfel de experienţă, ne delectam cu câte o bere rece! Ce puţin îi trebuie omului să fie fericit!
Într-o zi, zburam cu elicopterul pe deasupra zonei demilitarizate, de-a lungul graniţei dintre cele două ţări când, am văzut undeva în dreapta noastră, la câteva sute de metri cum, năvalnic venea spre noi peretele de nisip. Colegul meu de patrulă, abia îl întrebase pe pilot de ce se zgâlţie aşa elicopterul. Nu era o senzaţie prea plăcută. Iniţial am crezut că este iar vorba de vreo ghiduşie a pilotului, dar acesta ne-a arătat spre dreapta şi am priceput singuri răspunsul.
Din fericire, eram în apropierea unei baze de-a noastră, am luat legătura prin staţia radio cu ofiţerul de serviciu din acea bază şi i-am cerut permisiunea să aterizăm de urgenţă acolo (fiecare bază avea un loc propriu pentru aterizarea elicopterelor) şi l-am rugat să ne deschidă porţile, să ne adăpostim. Ajuns la câţiva metri de locul de aterizare, la 1-2 metri înălţime, împreună cu colegul am sărit din elicopter pe nisipul fierbinte şi ne-am culcat pe burtă, iar elicopterul a aterizat pe locul cimentat. După ce elicea s-a oprit din rotaţie, împreună cu pilotul şi cu colegii din baza care ne primise, am ancorat elicopterul cu tot ce am avut la îndemână, pentru a nu fi smuls de vântul furtunii.
Am plecat de acolo, după vreo patru ore, timp în care gazdele noastre, tot observatori militari, s-au dovedit foarte ospitaliere... Pilotul a primit o sticlă la pachet. Să se bucure şi el de viaţă.
Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă!
(Va urma)
Dorel Pietrăreanu

OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT (VI)
- Scorpioni, cobre şi alte lighioane -

Probabil că aţi rămas surprinşi de faptul că ţin minte nişte date din calendar. Nu mi-am propus să le ţin minte! Explicaţia probabilă ar fi că acestea reprezintă nişte repere importante dintr-o experienţă unică, fantastică în viaţa mea, experienţă atât în plan personal, cât şi profesional. Şi ar mai fi ceva! Acolo, în deşert, cu timpul, nu mai vorbeai de zile: luni, miercuri sau duminică. Aproape că dispăreau aceste noţiuni: discutam despre “în data de...”, sau “în data de...”. Duminica sau sâmbăta erau zile ca oricare alta, pentru că noi lucram în deşert după un alt program. Zilele libere erau, în înţelesul normal, doar acelea în care eram trimişi în Kuwait City la recuperare.
Baza noastră din sectorul “Nord” era oarecum mai avantajată faţă de altele, în sensul că nu eram aşa departe de localităţi, iar deşertul nu începea chiar din curtea noastră. Altfel spus, nu era aşa mare densitate de scorpioni sau de şerpi, aşa cum era în alte baze aflate în plin deşert. La una din acele baze aveam să lucrez şi eu, aproape 7 luni de zile!!!...
Aşa se face că primul scorpion negru l-am văzut la noi în bază, pe data de 4 august 1992 (ziua soţiei mele, Sonia) şi l-am ţinut în mână (pentru luare aminte!). Randy, ofiţerul american, a fost cel care a omorât acel scorpion. Câteva zile mai târziu, tot în curtea bazei noastre, Erdal – colegul turc - a omorât un şarpe. O cobră galbenă. Au mai fost şi alţi scorpioni şi alţi şerpi omorâţi acolo în bază, ori în drumurile noastre prin deşert. Dar aceştia au fost primii, iar faptul ca atare, m-a impresionat! Era prima dată când vedeam pe viu scorpioni şi cobre galbene. Şi vă asigur că nu ai aceleaşi senzaţii ca atunci când le vezi la Teleenciclopedia... Mai ales că, la mine acasă la părinţi, la Vulcana-Pandele, din judeţul Dîmboviţa, tata nu avea în ogradă scorpioni, şerpi...
În zonă, în special în deşert, am văzut mulţi dromaderi, multe vulpi, şopârle, ulii şi multe, multe insecte ciudate. Am avut şansa să particip, în Kuwait, la o cursă de dromaderi. Era foarte haios să-i vezi pe călăreţi cum săltau în şei şi cum îşi îndemnau animalele să alerge! De asemenea, în deşert îmi plăcea să mă uit la puii albi de dromaderi care, şi pentru localnici, constituiau o raritate.
Prin martie ’93, timp de vreo trei zile, am avut parte de un eveniment mai puţin obişnuit: invazia fluturilor. Parcă ploua sau ningea cu fluturi. Milioane de fluturi. Aveam senzaţia că respirăm fluturi. Şi mâncarea parcă avea gust de fluturi. Umblam prin curtea bazei, sau până ajungeam la maşini să plecăm în patrulă, dând din mâini ca apucaţii, să ne ferim de fluturi. Pe uniforme, pe mâini şi pe faţă aveam acel puf de fluturi care parcă pătrundea peste tot. Ne feream mai ales ochii. Aşa cum au apărut, aşa au şi dispărut. Veniseră de niciunde şi au plecat nicăieri!
Între timp, am fost şi eu învăţat de către colegii mei din alte ţări cum să omor atât scorpionii negri sau galbeni, cât şi cobrele galbene. Nu căscai ochii... Era ceva în genul: care pe care! Scapă cine poate. Nu sunt vorbe mari. Altfel, plăteai TVA-ul pe viaţă, plus accizele!

*

Rămânem la “sectorul scorpioni”. Cel care m-a învăţat cum să omor scorpionii era un ofiţer din Insulele Fiji. Trebuia să ataci scorpionul din spate, pentru că altfel exista riscul să te înţepe cu acul său aflat în coadă. Oricum, pentru a evita orice situaţie neplăcută, aveam mereu la îndemână trusa medicală de prim ajutor, unde se aflau diferite antidoturi, precum şi seringile aferente. În acest sens, acordam o mare atenţie orelor de pregătire sanitară, unde eram instruiţi de către colegii noştri doctori de la Spitalul Militar Norvegian al Misiunii. Făceam injecţii colegilor, prin pantalonii mozaic de uniformă, dar şi ne făceam injecţii şi nouă înşine. Trebuie să recunosc, că mi-a fost mult mai uşor să fac injecţie colegilor, decât mie însumi. Când îmi făceam mie, erau momente dificile, deoarece acţionam mai cu milă... Era pielea mea şi ţineam la ea, nu? Ceea ce era greşit, pentru că acul intra încet, nu brusc sau rapid şi aveam senzaţia că pârâie tot corpul, sau toată planeta când eu băgam serul.
O singură dată am avut nevoie, în deşert, de intervenţia colegului meu de echipă. Atunci când nu-ştiu-ce insectă m-a înţepat în umăr şi în doar două-trei minute nu am mai simţit partea stângă a corpului. Colegul meu suedez a acţionat foarte repede şi mi-a făcut injecţia de rigoare. În câteva minute totul a revenit la normal.
De subliniat că, în documentele de organizare şi funcţionare a Misiunii, era clar stipulat faptul că prin curtea bazei, sau în deşert, trebuie să fii încălţat numai cu bocancii. Vă daţi seama, cam cum arătam noi în timpul liber umblînd prin curte, în slip şi în bocanci! Scene de groază!. Altfel, ONU nu îşi asuma nici un fel de răspundere pentru... pagube colaterale.
De asemenea, în deşert nu aveai voie să ieşi ori să circuli în afara jaloanelor care delimitau drumurile de zonele minate. Erau în acea perioadă foarte multe zone în care echipele de deminări încă nu intraseră să “cureţe” locul de minele, bombele etc. neexplodate. Viaţă de deşert militarizat!
De multe ori, pentru a ne amuza (!?) ori pentru a face atmosfera mai interesantă, împreună cu colegii mei prindeam scorpionii care alergau vesel prin curtea noastră şi îi puneam să se lupte între ei: fie negrii cu negrii, fie galbenii cu negrii. Pe alţii îi şicanam, intervenind şi schimbându-le traseul. Aveam însă mereu la îndemână lopeţi, mături ori alte obiecte, pentru orice eventualitate. Nu atigeam acul scorpionului nici dacă era mort de câteva zile! Localnicii ne avertizaseră asupra acestui fapt! Paza bună... Dincolo de aceste aspecte de bravadă, sau de “sport extrem”, cu toţii eram mereu atenţi la ce se întâmplă în spatele nostru. Pentru că pericolul real, de acolo putea să vină, atunci când aceste lighioane “simpatice”, ori şerpii se apropiau din spate.
Nu mică ne-a fost mirarea (dar numai mirarea?) când, într-o după-amiază, l-am văzut pe colegul nostru chinez că a plecat la “cules de scorpioni”. A prins vreo 15-16 bucăţi, i-a omorât, le-a înlăturat acul şi i-a pregătit ca pe şniţele, pentru masă. Masa lui! Noi nu ne-am atins de aşa ceva, deşi el ne-a invitat... I-am mulţumit “frumos” (ori, cum ar spune Cristi, prietenul meu: “cu cel mai al dracului respect!”) şi l-am trimis la... mămiţica lui.

*

Era prin luna mai’93. Eu şi Luis, colegul meu din Venezuela, am fost invitaţi la cină de către Ionuţ (din Brăila) la el în bază, în deşert, undeva în apropierea graniţei comune: Irak, Kuwait şi Arabia Saudită. Cu o zi-două înainte, în zonă fusese furtună de nisip, iar Ionuţ şi colegii lui nu reuşiseră încă să cureţe de nisip peste tot în curte. Când am ajuns acolo, am observat că Ionuţ umbla în şlapi. L-am atenţionat, dar el glumind mi-a spus că după o asemenea furtună de nisip nu crede că vreun scorpion sau vreun şarpe vor îndrăzni să vină curând să-i viziteze! Ok! Erau scorpionii din tarlaua lor!!!
Pe la ora 10 seara, eram afară cu Ionuţ, la o ţigară. Eu stăteam în picioare, pe scările bucătăriei, iar Ionuţ mai jos, pe alee, în faţa mea, cam la un metru. În curtea bazei, luminile erau peste tot aprinse (tot o regulă impusă de ONU!). Ionuţ, tot în şlapi. Ca la Brăila pe faleză! Cum fumam, văd apropiindu-se zglobiu de Ionuţ un scorpion negru, cam de vreo 10 cm lungime. Probabil de aceea l-am şi văzut, pentru că era şi mare şi negru!
I-am spus lui Ionuţ să nu mişte. A înţeles despre ce era vorba şi s-a îngălbenit. Am sărit direct pe lighioană, fiind convins că nu s-a bucurat prea mult trezindu-se cu o asemenea greutate peste el. Motiv pentru care nu a mai mişcat! Rămăsese numai... ideea de scorpion!
-Mulţumesc Dorele! Hai să bem un whisky!
Era necesar. Pentru amândoi. Cred că îl meritam!!! Am turnat pe jos o picătură în memoria scorpionului care tocmai îşi dăduse obştescul sfârşit... Oameni suntem!
Cam atât despre scorpioni pentru că, nu-i aşa?, ce-i prea mult strică, iar ce-i puţin nu ajunge!

*

Mi-a fost întotdeauna frică de şerpi. Am omorât şerpi (cobre galbene), dar numai cu maşina. Mi-a fost mereu teamă de momentul saltului cobrei. Luis m-a învăţat cum se omoară şerpii cu maşina. Ştia şi făcea asta la el în ţară, în Venezuela, la ferma pe care o avea în apropiere de Caracas.
Când întâlneam o cobră în drumul nostru, opream maşina la 3-4 metri. Puneam maneta în viteza întâi, acceleram motorul la maxim, călcând ambreiajul, iar în momentul în care vedeam cobra că a mişcat puţin capul spre stînga sau spre dreapta (deci nu era pregătită atunci să sară!) eliberam imediat ambreiajul, maşina pornind în trombă spre şarpele derutat de zgomot! Ne rugam, şi eu şi Luis, ca şarpele cobra să nu aibă totuşi răgazul să facă saltul, să atace. Cobra galbenă, când atacă, face un salt de 1-2 metri!
Am scăpat cu faţa curată de fiecare dată (Luis avea şcoală în el!...), cobra fiind izbită de masca maşinii şi strivită de roţi. Dar ce teamă ne era! Transpiram total dacă nu vedeam în oglinda retrovizoare corpul strivit al cobrei. Exista riscul să se agaţe pe dedesubtul maşinii şi să ne strice ordinea de zi, strecurându-se aşa ameţită în interiorul maşinii... Localnicii ne-au povestit de astfel de întâmplări deloc plăcute!

*
Era prin luna iunie’93. Într-o seară, la masa comună, Geir - norvegianul – ne-a spus că vrea să se apuce de jogging şi că s-ar bucura dacă ar mai veni şi alţii. Să alergăm aşa de nebuni în deşert! Alergatul mai treacă-meargă, dar să te trezeşti pe la patru şi jumătate dimineaţa... De ce la ora aceea? Pentru că atunci era mai răcoare, fiind doar 38-40°C!!! Apoi, deşertul devenea cuptor.
Ce mi-am zis? Nu contează o experienţă în plus.
Aşa că a doua zi, dis-de-morning, cine era în curte echipat regulamentar: slip, ciorapi şi bocanci!? Eu şi Geir! Am bătut pe la uşile celorlalte camere. Nimic! Ba, unii colegi ne-au trimis elegant... către alte azimuturi! Trebuie să spun că jur-împrejur, pe o rază de 10-15 km nu era nimeni. Nici o casă, nici o aşezare. Doar noi, scorpionii, cobrele galbene, vulturii, vulpile şi insectele băştinaşe.
Am plecat noi alergând voios pe drumul fără nume, prin deşert, având grijă să nu trecem de jaloane, ca să nu călcăm pe vreo mină încă neexplodată. Ne-am dus cam mult! La întoarcere spre bază mai alergam, mai mergeam la pas că, deh, e greu să alergi pe nisip. Geir, mai rezistent, se învârtea ca un titirez pe lângă mine, mai se oprea, mai vorbeam. Ca oameni prin deşert, fără griji şi fără alte procupări majore. Ca la 5 dimineaţa! Cum mergeam aşa, agale, de teamă să nu ne prindă radarul, am băgat de seamă că nu suntem singuri în peisajul mirific al deşertului. Undeva, în dreapta la vreo 8-10 metri, o cobră galbenă ne monitoriza în linişte, zâmbind a râde... Corpul grosuţ îi era întins pe nisip şi doar capul şi “gâtul” erau ridicate scrutând priveliştea (sau prada!) neaşteptată ce i se oferea.
Cu toată sinceritatea vă spun că în momentul acela nu am avut nici curajul lui Făt-Frumos, nici al Zmeului şi am strigat cât am putut de tare – dar în limba română:
-Şarpele!!!!!!!!!!!!!!!
Şi am luat-o la fugă. Săracul Geir, fireşte că nu a priceput ce am zis, dar strigătul meu dacic de luptă (sau de fugă, cine mai ştie!?) a fost foarte convingător şi omul a bănuit că nu am prins aşa deodată şi fără nicio explicaţie puteri miraculoase de nici Bănel, “Săgeata Carpaţilor”, pe extrema dreaptă nu m-ar fi întrecut în cursa vieţii şi a morţii! Apucat cam fără veste, Geir s-a ţinut ca scaiul de mine! Ne-am oprit direct în bucătărie unde, după ce-am închis uşa, ne-am dus la fereastră să vedem dacă nu avem companie... Abia atunci, răsuflând cu greu şi deschizând câte o cutie cu bere rece i-am spus de ce o luasem la fugă ca un apucat. A priceput repede că era băiat isteţ şi nu a mai cerut detalii. Atunci nu ştiam despre verticalizarea jocului, dar noi deja îl verticalizasem! Şi încă cum!
Cert este că a fost prima şi ultima zi de jogging în deşert! Cel puţin în ceea ce mă priveşte!

*

Trebuie să recunosc faptul că şi după reîntoarcerea acasă, din Misiune, timp de 2-3 luni am cam avut coşmar nopţile din cauza şerpilor, a cobrelor galbene! Soţia chiar îmi recomanda să merg la un medic. Adevărul e că de scorpioni nu mi-a fost teamă. De şerpi, de mic copil mi-a fost şi teamă şi silă, ori ceva de genul acesta.
Oricum, nu prea suport să văd şerpi nici la grădina zoologică!
(Va urma)
Dorel Pietrăreanu

duminică, 13 noiembrie 2011

Dragi colegi,

Cu regret trebuie sa va aduc la cunostinta ca, desi am depus toate eforturile posibile ca sa nu se intample, totusi exista:

Erată la ediţia 1 a cartii PENTAGONUL

La pag. 137 - subsol BSG-Grigade se va citi Brigade;

La pag. 476, foto 9, textul comentariului se va completa cu: „închipui că bătălia cea mai dificilă nu va fi în Afganistan ci aici pe pământ românesc, bătălia cu inerţia, bătălia cu intransigenţa pentru nimic, bătălia cu secretizarea absurdului şi economia leneşului care mai mult păgubeşte…”

Al dumneavoastra, Teo.

joi, 10 noiembrie 2011

Dragi prieteni,

Am primit iar vesti din mijlocul camilelor. Ati ghicit, de la Dorel. Eu i-am sugerat sa lege camila de camila, ca poate legate se fac si ele o carte si vad si ele lumina tiparului, dar cred ca nu vor face decat o caravana deocamdata si vor vedea lumina desertului. Asta pana se hotaraste beduinul sef Dorel pentru un nou volum... Lectura placuta.

Cu stima,

Al dumneavoastra, Teo.


Observator militar ONU in desert (IV)
- La nunta -

Aveam un prieten kuweitian, care era patron al unui magazin de vânzare şi închiriere a casetelor video. Pe lângă videotecă, el mai era proprietar şi al unui magazin de textile şi al unei frizerii. Avea numai 23 de ani, era locotenent în armata kuweitiană şi îl cheamă Michel. El mi-a spus că acest nume, în limba arabă, înseamnă flacăra unei torţe. Aşa o fi!
Un ofiţer kuweitian cu grad mic avea salariul lunar de 1000 de dinari, adică aproape 3500 USD. Pe lângă acesta, dacă era căsătorit, lunar primea de la stat o indemnizaţie pentru fiecare soţie de 250 dinari, iar pentru fiecare copil 100 dinari. Nu am stat să verific dacă acele cifre erau reale, pentru că nu m-a interesat în mod deosebit subiectul. Datele mi-au fost precizate de interlocutor din proprie iniţiativă, în discuţii libere, neoficiale. Oricum, era destul de evident că ofiţerii kuweitieni erau oameni... bogaţi. Atenţie însă! Mi s-a spus că numai cine este kuweitian “pur sânge” primea acei bani de la stat!
Am mai reţinut (şi nu comentez care a fost atitudinea „nekuweitienilor” din jur!), că un kuweitian are dreptul la cel mult patru soţii în acelaşi timp! Cum îşi organizează programul la cele patru soţii, mă rog, e treaba lor. Obligaţia „împricinatului” era de a le asigura condiţii identice de viaţă celor patru soţii şi copiilor lor.
Michel, prietenul meu, avea pe atunci numai o soţie. Pusese deja ochii pe o altă fată, dar era în “perioada de verificări”. Aşa zicea el, iar eu nu mi-am permis să-l întreb cam ce înseamnă acele „verificări”... Tatăl lui avea trei soţii înKuwait şi una în Arabia Saudită. Michel „dispunea” de 25 de fraţi şi surori, cei mai mulţi dintre ei, căsătoriţi deja. Tot el mi-a arătat unele blocuri din cartierul nostru în care locuiam, Farwanyia, care erau proprietatea tatălui său.
O căsătorie între kuweitieini era (în opinia mea) foarte costisitoare, datorită faptului că mirele trebuia să cumpere mireasa. Adică (ironizând un picuţ!) să se bucure şi socrii mici că au scăpat de beleaua din casă!... Mirele trebuia, de asemenea, să cumpere bijuterii din aur: scumpe şi multe. În valoare de vreo 5 mii de dinari. Trebuia să asigure nunta şi petrecerea din seara dinaintea nunţii cu mâncare, băuturi răcoritoare şi ceaiuri de tot felul, cafea, dulciuri. Totodată, să asigure casă şi maşină miresei. Pentru ei era ceva normal. Făcea parte din tradiţii, din obiceiuri. Şi se străduiau să ducă tradiţia mai departe. Dacă eu eram în locul lor, rămâneam neînsurat, chiar dacă aveam dreptul la patru soţii!
Cu o seară înaintea nunţii, mirele dă o petrecere. Mireasa la fel. La petrecerea mirelui, vine numai parte masculină, ca să zic aşa, iar la petrecerea miresei vine cealaltă parte. La nunta propriu-zisă, care are loc de regulă joia (pentru că în lumea arabă vinerea e pe rol de duminică, adică nu se munceşte, e liber) deci joi, la nuntă vin şi bărbaţi şi femei.
Şi la ei, ca şi la noi, nuntaşii dau un dar. Există un „responsabil” care scrie într-un caiet cine şi cât a dat. Nu se strigă darul, dar sunt martori la primirea darului şi nu ai cum s-o coteşti, nu ai cum să jonglezi cu banii. Şi vă asigur că e vorba de bani mulţi. Darul minim era în jur de 150 de dinari (adică vreo 500 USD). Toţi banii strânşi se înmânau mirelui, pentru rezolvarea problemelor amintite mai înainte.
Am spus că erau interzise băuturile alcoolice în Kuwait. Şi în restaurante se servea doar ceai, cafea, ori băuturi răcoritoare. Dar ce se mănâncă la nunţi?
Am văzut meniul de la petrecerea mirelui. Unul din fraţii lui Michel s-a căsătorit (era vorba de soţia numărul 3) şi am fost invitat şi eu la petrecerea mirelui... Petrecerea s-a desfăşurat seara, într-un loc special amenajat, în aer liber, cu ghirlande de becuri dispuse sub formă de cort. Când am ajuns cu Michel acolo, lângă locul de desfăşurare a „ostilităţilor”, am văzut un ţarc în care erau vreo 10-12 oi creţe şi o cămilă. Lângă ţarc, pe un gard de sârmă erau atârnate vreo cinci piei de oaie şi o piele de cămilă. Am întrebat ce este cu „obiectele” alea acolo şi Michel mi-a spus, cu mândrie, că animalele au fost şi vor fi sacrificate pentru ospăţul din seara respectivă. Am simţit imediat un nod în gât şi parcă vedeam cum se topeşte tot entuziasmul meu iniţial. Dar, intrasem în horă şi trebuia să joc până la capăt.
Am pătruns în „arena” pentru petrecere. Pe jos, chiar pe nisip, fuseseră întinse pe întreaga suprafaţă covoare persane de toată frumuseţea. Cred că dacă le-ar fi văzut Sonia, soţia mea, cum erau întinse pe jos, direct pe nisip, murea de ciudă. Michel m-a prezentat tatălui său, fraţilor lui şi invitaţilor care erau prin preajmă. Am schimbat amabilităţile de rigoare. Erau foarte încântaţi de prezenţa la petrecerea lor a cuiva de la Misiunea ONU – UNIKOM. Adică de prezenţa mea! Am fost oaspete de onoare şi pentru că nu am plătit nimic, dar şi pentru că am mâncat cu furculiţa. Dar să nu anticipăm...
Să revenim la oile şi... cămilele noastre!
Pe marginea suprafeţei acoperită de covoare erau numeroase canapele şi fotolii. Niciun scaun şi nici o masă pe covoare. Din loc în loc, şedeau pe covoare, în stil turcesc, numeroşi invitaţi, în jurul unor mari tăvi de aluminiu, pe care se afla o imensă cantitate de orez fiert, garnisit cu ghiveci de legume. Şi peste toate acestea tronau hălci întregi de carne de oaie sau cămilă, fierte sau fripte. După gust. Nu se foloseau furculiţe şi cuţite. Direct cu mâna, inclusiv orezul. Se făceau „gogoloaie” de orez, îl întingeau uşor prin garnitura respectivă, după care îl duceau vioi la gură, ca nu cumva să le pice pe haine (adică, acele cămăşi largi şi lungi). Carnea era direct ruptă cu mâna într-un entuziasm general, după care se împărţea frăţeşte, aruncându-se cu grijă oasele peste umăr, ca să nu murdăresască covoarele.
La îndemnul prietenesc al lui Michel, ne-am „aşezat” (cred că se poate spune şi aşa!) la masă. Ca să nu par nepoliticos faţă de gazde, am luat o bucăţică din carnea de cămilă. Vă mai amintiţi de experienţa avută cu laptele de cămilă. Eram curios să văd cum e şi carnea. După ce văzusem ceea ce văzusem în jur, îmi era totuna. Nu mai conta! Culmea a fost că mi s-a părut destul de bună carnea aceea. Aducea a vânat. Avea un uşor damf peste care, în condiţiile date, puteai trece cu uşurinţă.
Michel, văzând „entuziasmul” meu în ale mâncării (în paranteză fie spus, trecuseră 3-4 minute şi eu tot ronţăiam la centimetrul cub de cămilă luat de pe tavă), ce şi-o fi zis: „Acu-i acu’!”. A chemat un servitor (atenţie – nu am spus ospătar!) şi i-a spus ceva în arabă. După câteva secunde a venit omul respectiv cu o furculiţă, pentru că Michel îşi dăduse seama că nu prea mă descurcam cu mâna originală. Mai ales cu orezul. Michel a precizat că este o furculiţă din argint aurit, dintr-un set primit de către maică-sa cu mulţi ani în urmă. Se vedea.
În sfârşit, am mai servit şi noi nişte ceai, cafea, pepsi după care s-a strâns masa. Vorba vine. Michel mi-a zis:
-Acum începe muzica. Şi va începe şi dansul.
Eram curios. Neam de neamul meu de la Burebista-ncoace, nu mai fusese la o nuntă la arabi bogaţi. Nici la ăia săraci! M-am uitat în jur. Nu era niciun lăutar. În mijlocul arenei, erau deja instalate două microfoane. Cam la 4-5 metri unul de celălalt. Între timp s-au constituit două grupuri de bărbaţi de toate vârstele (dintre cei aflaţi la petrecere). Fiecare grup avea un şef. Şefii erau la microfoane. Ceilalţi membri ai cetei, aliniaţi în spatele lor. Unul din şefi cânta ceva, cam aşa ca o strofă, iar ceilalţi repetau ce a zis şeful (parcă pentru a-i convinge pe cei din echipa adversă!). Dansul celor ce cântau era mai degrabă un legănat spre stânga sau dreapta. (Dansul fetelor de la Căpâlna era vioi foc, faţă de dansul arabilor!). După ce termina primul grup, dădeau răspuns cei din celălalt grup. Cele două grupuri au dialogat timp de vreo oră. Michel mi-a spus că erau vechi cântece arabe de petrecere. L-am crezut, pentru că prea erau serioşi toţi nuntaşii…
În acest timp, au mai fost tăiate nişte oi, plus cămila number 2. Apoi am mai mâncat de vreo două ori. S-a mai cântat, s-a mai dansat, în stilul mai sus arătat. Pe la 4 dimineaţa am plecat şi noi pe la casele noastre. Obosiţi, dar treji!
Eu n-am reuşit niciodată să mă îmbăt numai din răcoritoare!
(Va urma)Dorel Pietrăreanu

vineri, 4 noiembrie 2011

Dragi colegi,
Iata ca amicul si colegul nostru Dorel se invarte in continuare printre camile. Va dorim lectura placuta.
Al dumneavoastra, Teo.

OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT (III)
- Riscurile meseriei -


Pe 30 august 1992, fiica mea Crina-Maria urma să împlinească 7 ani, iar eu eram tare departe de casă, în deşert, la graniţa dintre Irak şi Kuwait. Cu o seară înainte, pregătisem ceva mai deosebit pentru cină şi am sărbătorit acest eveniment cu colegii mei din baza din sectorul „Nord”.
A doua zi, pe la prânz, Lucian ştiind că este ziua Crinei a venit pe la mine să bem ceva. (Lucian era colegul meu de serviciu şi în ţară, şi îmi cunoştea familia). Nu avea de unde să ştie că, peste doar o jumătate de oră, eu trebuia să plec în postul de patrulare (pentru patru ore), împreună cu Randy (ofiţer american), la marginea deşertului, în „zona fermei”. Zona respectivă, aflată la graniţa dintre cele două ţări, era un permanent „loc de gâlceavă” între puţinii localnici băştinaşi: irakieni şi kuweitieni.
Văzând că am un oaspete, Andrew (colegul suedez) s-a oferit să plece el la acea oră în patrulă în locul meu, iar eu să merg noaptea, în locul lui, în aceeaşi zonă. Zis şi făcut.
Am mers în bucătărie şi am invitat şi ceilalţi colegi din bază să ni se alăture. Ştiind ce gânduri aveam, nimeni nu a refuzat invitaţia. Nici măcar colegul care era „ofiţer de serviciu” pe bază. Şi-a luat două staţii radio, plus un suc şi a participat la discuţii. Toţi îl cunoşteau pe Lucian, pentru că mai fusese pe la mine. Noi nu am băut suc. Ar fi fost culmea!...
Cum stăteam noi şi petreceam, deodată am auzit apeluri prin staţii de la colegii noştri aflaţi în patrulă. Staţiile radio parcă explodaseră! Erau pur şi simplu strigăte, nu mesaje. Cei doi, Randy şi Andrew, cereau ajutor de urgenţă, pentru că în zonă se trăgea cu pistoale mitralieră. S-a ales praful de cheful nostru. Ne-am „trezit” brusc. Ne-am pus vestele anti-glonţ şi căştile ONU (albastre) şi am zburat la maşini. Din mers, am anunţat Comandamentul să trimită şi ei echipe la faţa locului. Lucian şi-a luat „jucăriile” şi a plecat la el în bază (la câţiva kilometri), pentru că şi ai lui fuseseră alarmaţi.
La noi în bază a rămas doar ofiţerul de serviciu. Ceilalţi am plecat în „zona fermei”, cu cele trei maşini pe care le mai aveam la dispoziţie.
Pe drum, l-am auzit pe Randy, cum cerea la Comandament intervenţia elicopterului, pentru evacuarea medicală din zonă a lui... Andrew, cel care mă înlocuise şi care fusese împuşcat în picior. Am mai spus că, noi – observatorii militari ONU – nu eram înarmaţi! Era interzis prin regulament.
Am ajuns acolo şi, împreună cu colegii mei, i-am acordat primul ajutor, atât cât ne-am priceput şi cât fuseserăm instruiţi pentru asemenea situaţii. A venit elicopterul, l-a luat pe Andrew şi l-a dus urgent la un spital în Kuwait, unde deja se făceau pregătiri pentru operaţia rănitului.
În zonă, doi morţi: câte unul de fiecare tabără. Niciun rănit. Localnicii şi-au luat morţii şi au plecat. Fără regrete. Şi fără cuvinte. Ca deobicei, reprezentanţii poliţiei din cele două ţări şi ai poliţiei militare a Misiunii, nu au putut afla motivul celor întâmplate în acea zi, sau în alte zile. Pentru că au mai fost asemenea întâmplări! Probabil că motivele îşi aveau izvorul în „cauze” din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat... Să le zicem, deci, „rădăcini istorice”.
Nici Andrew, nici colegii nu au adus vreodată în discuţie, în lunile în care am stat împreună, faptul că puteam să fiu eu cel împuşcat şi nu colegul suedez. Se putea întâmpla oricui! Aşa spuneau. Când am ales să venim în misiune, ne-am asumat şi acest risc. Aceasta era nota dominantă a discuţiilor.
Eu, însă, ştiam şi altceva: că îngerul păzitor al Crinei a vegheat şi asupra mea, de ziua ei. Şi pentru asta sunt recunoscător. Şi, probabil, că şi acesta este unul din multiplele motive pentru care, după acea întâmplare, altfel am văzut viaţa.
Din motive lesne de înţeles, când am venit în concediu, eu nu am povestit acasă despre această întâmplare deloc fericită. Familia mea a aflat însă, ulterior, de la Lucian, care le-a povestit, când el s-a întors definitiv acasă, cu câteva luni mai devreme decât mine.
Împreună cu colegii, l-am vizitat pe Andrew la spital de mai multe ori. După două luni, Andrew s-a întors în bază. Când m-a văzut, primul lucru pe care m-a întrebat a fost dacă mai am pălincă şi dacă tot la fel de bun este puiul la ceaun pe care îl pregăteam.
În după-amiaza respectivă, am fost bucătarul şef al bazei. Deşi nu era rândul meu! Nici nu se putea altfel!...
(Va urma)
Dorel Pietrăreanu