Dragi colegi,
Iata ca bunul si veselul nostru coleg Dorel Pietrareanu mai are cate ceva sa ne spuna de pe vremea cand umbla cu nisipul in sandale si cu lighioanele pe urmele lui, pe la vecinii cu turban si camile din Orient. Sa speram ca filonul memoriei o sa-l tina tot asa, in verva, ca sa ne mai dea d'astea, ca sunt haioase rau.
S-auzim de bine si lectura placuta!
Al dumneavoastra, Teo.
OBSERVATOR MILITAR ONU IN DEŞERT (V)
Nisip, nisip, nisip...
Unele dintre cele mai neplăcute situaţii erau generate de furtunile de nisip. Am avut „şansa” să mă prindă furtuna de nisip, atât când eram în patrulă cu maşina prin deşert, cât şi în patrula aeriană cu elicopterul sau cu avionul lui Dietmar, elveţianul despre care am mai vorbit.
Vântul fierbinte se isca brusc, din senin, antrenând o mare cantitate de nisip foarte fin, pe care o ducea de-colo-colo. Venea pur şi simplu ca un perete de nisip, iar particulele acelea mici, mici, mici îţi intrau şi-n... peste tot... Nu mai vedeai şi nu mai auzeai nimic, doar vuietul sau şuieratul vântului care răscolea şi amesteca nisipul, în tot felul. Nu mai era nimic în jur decât nisip, nisip, nisip. Venea ca un tăvălug, care mătura totul în cale.
Aţi văzut ce senzaţie neplăcută aveţi atunci când, din greşeală, îndreptaţi jetul fierbinte al feonului către faţă!? Ei bine, la aceasta mai adăugaţi şi nisip fin, din belşug, şi închipuiţi-vă rezultatul. Cam aşa era!
Fuseserăm instruiţi ca, în astfel de situaţii, să ne oprim şi, dacă nu avem unde să ne adăpostim după vreo clădire, vreun parapete, vreun dâmb, vreo dună ori vreun alt „obstacol”, să oprim deplasarea, să întoarcem maşina cu spatele către direcţia de deplasare a imensului nor de nisip, să nu oprim motorul, să pregătim gradenele de lemn şi lopeţile pe care le aveam tot timpul cu noi, şi din când în când, dacă putem şi dacă avem curaj(!), să ieşim din maşină şi să săpăm pe lângă roţile acesteia, pentru a ne fi mai uşor să ieşim din „parcarea” forţată, când s-o potoli dihonia.
Atunci când ieşeam afară din maşină, aveam grijă să înlăturăm nisipul şi din ţeava de eşapament. Riscam fie să ne asfixiem în maşină, fie să ni se oprească motorul. În maşină nu prea aveai ce face. Maşina se balansa mai tare decât un vapor pe o mare în furtună. Ne uitam unul la altul şi zâmbeam tâmp. După o furtună din astea m-am apucat şi am citit Biblia, pe care mi-o adusesem din ţară, când fusesem în concediu, dar pe care o uitasem pe masă, la mine în cameră, în deşert. Te învaţă multe deşertul!
După furtună, urma calvarul scoaterii maşinii din „veşmântul” de nisip şi deplasarea către bază. Fireşte, „mai lungă ne părea calea” la întors în bază, deoarece, de foarte multe ori, ne opream să înlăturăm grămezile de nisip care ne blocau drumul. În afara drumului marcat de jaloane nu puteam ieşi, pentru că zona nu fusese deminată şi dădeam de alt bucluc! De multe ori, de-a lungul drumului, unele jaloane abia se mai zăreau! Nici în şcoala militară nu am muncit la săpat tranşee şi nici la mama acasă nu am săpat la pus brazde, aşa cum am săpat în deşert, după furtunile de nisip, să ajungem înapoi în bază! Şi ce fericiţi eram când, odată ajunşi în bază, după o astfel de experienţă, ne delectam cu câte o bere rece! Ce puţin îi trebuie omului să fie fericit!
Într-o zi, zburam cu elicopterul pe deasupra zonei demilitarizate, de-a lungul graniţei dintre cele două ţări când, am văzut undeva în dreapta noastră, la câteva sute de metri cum, năvalnic venea spre noi peretele de nisip. Colegul meu de patrulă, abia îl întrebase pe pilot de ce se zgâlţie aşa elicopterul. Nu era o senzaţie prea plăcută. Iniţial am crezut că este iar vorba de vreo ghiduşie a pilotului, dar acesta ne-a arătat spre dreapta şi am priceput singuri răspunsul.
Din fericire, eram în apropierea unei baze de-a noastră, am luat legătura prin staţia radio cu ofiţerul de serviciu din acea bază şi i-am cerut permisiunea să aterizăm de urgenţă acolo (fiecare bază avea un loc propriu pentru aterizarea elicopterelor) şi l-am rugat să ne deschidă porţile, să ne adăpostim. Ajuns la câţiva metri de locul de aterizare, la 1-2 metri înălţime, împreună cu colegul am sărit din elicopter pe nisipul fierbinte şi ne-am culcat pe burtă, iar elicopterul a aterizat pe locul cimentat. După ce elicea s-a oprit din rotaţie, împreună cu pilotul şi cu colegii din baza care ne primise, am ancorat elicopterul cu tot ce am avut la îndemână, pentru a nu fi smuls de vântul furtunii.
Am plecat de acolo, după vreo patru ore, timp în care gazdele noastre, tot observatori militari, s-au dovedit foarte ospitaliere... Pilotul a primit o sticlă la pachet. Să se bucure şi el de viaţă.
Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă!
(Va urma)
Dorel Pietrăreanu
OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT (VI)
- Scorpioni, cobre şi alte lighioane -
Probabil că aţi rămas surprinşi de faptul că ţin minte nişte date din calendar. Nu mi-am propus să le ţin minte! Explicaţia probabilă ar fi că acestea reprezintă nişte repere importante dintr-o experienţă unică, fantastică în viaţa mea, experienţă atât în plan personal, cât şi profesional. Şi ar mai fi ceva! Acolo, în deşert, cu timpul, nu mai vorbeai de zile: luni, miercuri sau duminică. Aproape că dispăreau aceste noţiuni: discutam despre “în data de...”, sau “în data de...”. Duminica sau sâmbăta erau zile ca oricare alta, pentru că noi lucram în deşert după un alt program. Zilele libere erau, în înţelesul normal, doar acelea în care eram trimişi în Kuwait City la recuperare.
Baza noastră din sectorul “Nord” era oarecum mai avantajată faţă de altele, în sensul că nu eram aşa departe de localităţi, iar deşertul nu începea chiar din curtea noastră. Altfel spus, nu era aşa mare densitate de scorpioni sau de şerpi, aşa cum era în alte baze aflate în plin deşert. La una din acele baze aveam să lucrez şi eu, aproape 7 luni de zile!!!...
Aşa se face că primul scorpion negru l-am văzut la noi în bază, pe data de 4 august 1992 (ziua soţiei mele, Sonia) şi l-am ţinut în mână (pentru luare aminte!). Randy, ofiţerul american, a fost cel care a omorât acel scorpion. Câteva zile mai târziu, tot în curtea bazei noastre, Erdal – colegul turc - a omorât un şarpe. O cobră galbenă. Au mai fost şi alţi scorpioni şi alţi şerpi omorâţi acolo în bază, ori în drumurile noastre prin deşert. Dar aceştia au fost primii, iar faptul ca atare, m-a impresionat! Era prima dată când vedeam pe viu scorpioni şi cobre galbene. Şi vă asigur că nu ai aceleaşi senzaţii ca atunci când le vezi la Teleenciclopedia... Mai ales că, la mine acasă la părinţi, la Vulcana-Pandele, din judeţul Dîmboviţa, tata nu avea în ogradă scorpioni, şerpi...
În zonă, în special în deşert, am văzut mulţi dromaderi, multe vulpi, şopârle, ulii şi multe, multe insecte ciudate. Am avut şansa să particip, în Kuwait, la o cursă de dromaderi. Era foarte haios să-i vezi pe călăreţi cum săltau în şei şi cum îşi îndemnau animalele să alerge! De asemenea, în deşert îmi plăcea să mă uit la puii albi de dromaderi care, şi pentru localnici, constituiau o raritate.
Prin martie ’93, timp de vreo trei zile, am avut parte de un eveniment mai puţin obişnuit: invazia fluturilor. Parcă ploua sau ningea cu fluturi. Milioane de fluturi. Aveam senzaţia că respirăm fluturi. Şi mâncarea parcă avea gust de fluturi. Umblam prin curtea bazei, sau până ajungeam la maşini să plecăm în patrulă, dând din mâini ca apucaţii, să ne ferim de fluturi. Pe uniforme, pe mâini şi pe faţă aveam acel puf de fluturi care parcă pătrundea peste tot. Ne feream mai ales ochii. Aşa cum au apărut, aşa au şi dispărut. Veniseră de niciunde şi au plecat nicăieri!
Între timp, am fost şi eu învăţat de către colegii mei din alte ţări cum să omor atât scorpionii negri sau galbeni, cât şi cobrele galbene. Nu căscai ochii... Era ceva în genul: care pe care! Scapă cine poate. Nu sunt vorbe mari. Altfel, plăteai TVA-ul pe viaţă, plus accizele!
*
Rămânem la “sectorul scorpioni”. Cel care m-a învăţat cum să omor scorpionii era un ofiţer din Insulele Fiji. Trebuia să ataci scorpionul din spate, pentru că altfel exista riscul să te înţepe cu acul său aflat în coadă. Oricum, pentru a evita orice situaţie neplăcută, aveam mereu la îndemână trusa medicală de prim ajutor, unde se aflau diferite antidoturi, precum şi seringile aferente. În acest sens, acordam o mare atenţie orelor de pregătire sanitară, unde eram instruiţi de către colegii noştri doctori de la Spitalul Militar Norvegian al Misiunii. Făceam injecţii colegilor, prin pantalonii mozaic de uniformă, dar şi ne făceam injecţii şi nouă înşine. Trebuie să recunosc, că mi-a fost mult mai uşor să fac injecţie colegilor, decât mie însumi. Când îmi făceam mie, erau momente dificile, deoarece acţionam mai cu milă... Era pielea mea şi ţineam la ea, nu? Ceea ce era greşit, pentru că acul intra încet, nu brusc sau rapid şi aveam senzaţia că pârâie tot corpul, sau toată planeta când eu băgam serul.
O singură dată am avut nevoie, în deşert, de intervenţia colegului meu de echipă. Atunci când nu-ştiu-ce insectă m-a înţepat în umăr şi în doar două-trei minute nu am mai simţit partea stângă a corpului. Colegul meu suedez a acţionat foarte repede şi mi-a făcut injecţia de rigoare. În câteva minute totul a revenit la normal.
De subliniat că, în documentele de organizare şi funcţionare a Misiunii, era clar stipulat faptul că prin curtea bazei, sau în deşert, trebuie să fii încălţat numai cu bocancii. Vă daţi seama, cam cum arătam noi în timpul liber umblînd prin curte, în slip şi în bocanci! Scene de groază!. Altfel, ONU nu îşi asuma nici un fel de răspundere pentru... pagube colaterale.
De asemenea, în deşert nu aveai voie să ieşi ori să circuli în afara jaloanelor care delimitau drumurile de zonele minate. Erau în acea perioadă foarte multe zone în care echipele de deminări încă nu intraseră să “cureţe” locul de minele, bombele etc. neexplodate. Viaţă de deşert militarizat!
De multe ori, pentru a ne amuza (!?) ori pentru a face atmosfera mai interesantă, împreună cu colegii mei prindeam scorpionii care alergau vesel prin curtea noastră şi îi puneam să se lupte între ei: fie negrii cu negrii, fie galbenii cu negrii. Pe alţii îi şicanam, intervenind şi schimbându-le traseul. Aveam însă mereu la îndemână lopeţi, mături ori alte obiecte, pentru orice eventualitate. Nu atigeam acul scorpionului nici dacă era mort de câteva zile! Localnicii ne avertizaseră asupra acestui fapt! Paza bună... Dincolo de aceste aspecte de bravadă, sau de “sport extrem”, cu toţii eram mereu atenţi la ce se întâmplă în spatele nostru. Pentru că pericolul real, de acolo putea să vină, atunci când aceste lighioane “simpatice”, ori şerpii se apropiau din spate.
Nu mică ne-a fost mirarea (dar numai mirarea?) când, într-o după-amiază, l-am văzut pe colegul nostru chinez că a plecat la “cules de scorpioni”. A prins vreo 15-16 bucăţi, i-a omorât, le-a înlăturat acul şi i-a pregătit ca pe şniţele, pentru masă. Masa lui! Noi nu ne-am atins de aşa ceva, deşi el ne-a invitat... I-am mulţumit “frumos” (ori, cum ar spune Cristi, prietenul meu: “cu cel mai al dracului respect!”) şi l-am trimis la... mămiţica lui.
*
Era prin luna mai’93. Eu şi Luis, colegul meu din Venezuela, am fost invitaţi la cină de către Ionuţ (din Brăila) la el în bază, în deşert, undeva în apropierea graniţei comune: Irak, Kuwait şi Arabia Saudită. Cu o zi-două înainte, în zonă fusese furtună de nisip, iar Ionuţ şi colegii lui nu reuşiseră încă să cureţe de nisip peste tot în curte. Când am ajuns acolo, am observat că Ionuţ umbla în şlapi. L-am atenţionat, dar el glumind mi-a spus că după o asemenea furtună de nisip nu crede că vreun scorpion sau vreun şarpe vor îndrăzni să vină curând să-i viziteze! Ok! Erau scorpionii din tarlaua lor!!!
Pe la ora 10 seara, eram afară cu Ionuţ, la o ţigară. Eu stăteam în picioare, pe scările bucătăriei, iar Ionuţ mai jos, pe alee, în faţa mea, cam la un metru. În curtea bazei, luminile erau peste tot aprinse (tot o regulă impusă de ONU!). Ionuţ, tot în şlapi. Ca la Brăila pe faleză! Cum fumam, văd apropiindu-se zglobiu de Ionuţ un scorpion negru, cam de vreo 10 cm lungime. Probabil de aceea l-am şi văzut, pentru că era şi mare şi negru!
I-am spus lui Ionuţ să nu mişte. A înţeles despre ce era vorba şi s-a îngălbenit. Am sărit direct pe lighioană, fiind convins că nu s-a bucurat prea mult trezindu-se cu o asemenea greutate peste el. Motiv pentru care nu a mai mişcat! Rămăsese numai... ideea de scorpion!
-Mulţumesc Dorele! Hai să bem un whisky!
Era necesar. Pentru amândoi. Cred că îl meritam!!! Am turnat pe jos o picătură în memoria scorpionului care tocmai îşi dăduse obştescul sfârşit... Oameni suntem!
Cam atât despre scorpioni pentru că, nu-i aşa?, ce-i prea mult strică, iar ce-i puţin nu ajunge!
*
Mi-a fost întotdeauna frică de şerpi. Am omorât şerpi (cobre galbene), dar numai cu maşina. Mi-a fost mereu teamă de momentul saltului cobrei. Luis m-a învăţat cum se omoară şerpii cu maşina. Ştia şi făcea asta la el în ţară, în Venezuela, la ferma pe care o avea în apropiere de Caracas.
Când întâlneam o cobră în drumul nostru, opream maşina la 3-4 metri. Puneam maneta în viteza întâi, acceleram motorul la maxim, călcând ambreiajul, iar în momentul în care vedeam cobra că a mişcat puţin capul spre stînga sau spre dreapta (deci nu era pregătită atunci să sară!) eliberam imediat ambreiajul, maşina pornind în trombă spre şarpele derutat de zgomot! Ne rugam, şi eu şi Luis, ca şarpele cobra să nu aibă totuşi răgazul să facă saltul, să atace. Cobra galbenă, când atacă, face un salt de 1-2 metri!
Am scăpat cu faţa curată de fiecare dată (Luis avea şcoală în el!...), cobra fiind izbită de masca maşinii şi strivită de roţi. Dar ce teamă ne era! Transpiram total dacă nu vedeam în oglinda retrovizoare corpul strivit al cobrei. Exista riscul să se agaţe pe dedesubtul maşinii şi să ne strice ordinea de zi, strecurându-se aşa ameţită în interiorul maşinii... Localnicii ne-au povestit de astfel de întâmplări deloc plăcute!
*
Era prin luna iunie’93. Într-o seară, la masa comună, Geir - norvegianul – ne-a spus că vrea să se apuce de jogging şi că s-ar bucura dacă ar mai veni şi alţii. Să alergăm aşa de nebuni în deşert! Alergatul mai treacă-meargă, dar să te trezeşti pe la patru şi jumătate dimineaţa... De ce la ora aceea? Pentru că atunci era mai răcoare, fiind doar 38-40°C!!! Apoi, deşertul devenea cuptor.
Ce mi-am zis? Nu contează o experienţă în plus.
Aşa că a doua zi, dis-de-morning, cine era în curte echipat regulamentar: slip, ciorapi şi bocanci!? Eu şi Geir! Am bătut pe la uşile celorlalte camere. Nimic! Ba, unii colegi ne-au trimis elegant... către alte azimuturi! Trebuie să spun că jur-împrejur, pe o rază de 10-15 km nu era nimeni. Nici o casă, nici o aşezare. Doar noi, scorpionii, cobrele galbene, vulturii, vulpile şi insectele băştinaşe.
Am plecat noi alergând voios pe drumul fără nume, prin deşert, având grijă să nu trecem de jaloane, ca să nu călcăm pe vreo mină încă neexplodată. Ne-am dus cam mult! La întoarcere spre bază mai alergam, mai mergeam la pas că, deh, e greu să alergi pe nisip. Geir, mai rezistent, se învârtea ca un titirez pe lângă mine, mai se oprea, mai vorbeam. Ca oameni prin deşert, fără griji şi fără alte procupări majore. Ca la 5 dimineaţa! Cum mergeam aşa, agale, de teamă să nu ne prindă radarul, am băgat de seamă că nu suntem singuri în peisajul mirific al deşertului. Undeva, în dreapta la vreo 8-10 metri, o cobră galbenă ne monitoriza în linişte, zâmbind a râde... Corpul grosuţ îi era întins pe nisip şi doar capul şi “gâtul” erau ridicate scrutând priveliştea (sau prada!) neaşteptată ce i se oferea.
Cu toată sinceritatea vă spun că în momentul acela nu am avut nici curajul lui Făt-Frumos, nici al Zmeului şi am strigat cât am putut de tare – dar în limba română:
-Şarpele!!!!!!!!!!!!!!!
Şi am luat-o la fugă. Săracul Geir, fireşte că nu a priceput ce am zis, dar strigătul meu dacic de luptă (sau de fugă, cine mai ştie!?) a fost foarte convingător şi omul a bănuit că nu am prins aşa deodată şi fără nicio explicaţie puteri miraculoase de nici Bănel, “Săgeata Carpaţilor”, pe extrema dreaptă nu m-ar fi întrecut în cursa vieţii şi a morţii! Apucat cam fără veste, Geir s-a ţinut ca scaiul de mine! Ne-am oprit direct în bucătărie unde, după ce-am închis uşa, ne-am dus la fereastră să vedem dacă nu avem companie... Abia atunci, răsuflând cu greu şi deschizând câte o cutie cu bere rece i-am spus de ce o luasem la fugă ca un apucat. A priceput repede că era băiat isteţ şi nu a mai cerut detalii. Atunci nu ştiam despre verticalizarea jocului, dar noi deja îl verticalizasem! Şi încă cum!
Cert este că a fost prima şi ultima zi de jogging în deşert! Cel puţin în ceea ce mă priveşte!
*
Trebuie să recunosc faptul că şi după reîntoarcerea acasă, din Misiune, timp de 2-3 luni am cam avut coşmar nopţile din cauza şerpilor, a cobrelor galbene! Soţia chiar îmi recomanda să merg la un medic. Adevărul e că de scorpioni nu mi-a fost teamă. De şerpi, de mic copil mi-a fost şi teamă şi silă, ori ceva de genul acesta.
Oricum, nu prea suport să văd şerpi nici la grădina zoologică!
(Va urma)
Dorel Pietrăreanu
Nisip, nisip, nisip...
Unele dintre cele mai neplăcute situaţii erau generate de furtunile de nisip. Am avut „şansa” să mă prindă furtuna de nisip, atât când eram în patrulă cu maşina prin deşert, cât şi în patrula aeriană cu elicopterul sau cu avionul lui Dietmar, elveţianul despre care am mai vorbit.
Vântul fierbinte se isca brusc, din senin, antrenând o mare cantitate de nisip foarte fin, pe care o ducea de-colo-colo. Venea pur şi simplu ca un perete de nisip, iar particulele acelea mici, mici, mici îţi intrau şi-n... peste tot... Nu mai vedeai şi nu mai auzeai nimic, doar vuietul sau şuieratul vântului care răscolea şi amesteca nisipul, în tot felul. Nu mai era nimic în jur decât nisip, nisip, nisip. Venea ca un tăvălug, care mătura totul în cale.
Aţi văzut ce senzaţie neplăcută aveţi atunci când, din greşeală, îndreptaţi jetul fierbinte al feonului către faţă!? Ei bine, la aceasta mai adăugaţi şi nisip fin, din belşug, şi închipuiţi-vă rezultatul. Cam aşa era!
Fuseserăm instruiţi ca, în astfel de situaţii, să ne oprim şi, dacă nu avem unde să ne adăpostim după vreo clădire, vreun parapete, vreun dâmb, vreo dună ori vreun alt „obstacol”, să oprim deplasarea, să întoarcem maşina cu spatele către direcţia de deplasare a imensului nor de nisip, să nu oprim motorul, să pregătim gradenele de lemn şi lopeţile pe care le aveam tot timpul cu noi, şi din când în când, dacă putem şi dacă avem curaj(!), să ieşim din maşină şi să săpăm pe lângă roţile acesteia, pentru a ne fi mai uşor să ieşim din „parcarea” forţată, când s-o potoli dihonia.
Atunci când ieşeam afară din maşină, aveam grijă să înlăturăm nisipul şi din ţeava de eşapament. Riscam fie să ne asfixiem în maşină, fie să ni se oprească motorul. În maşină nu prea aveai ce face. Maşina se balansa mai tare decât un vapor pe o mare în furtună. Ne uitam unul la altul şi zâmbeam tâmp. După o furtună din astea m-am apucat şi am citit Biblia, pe care mi-o adusesem din ţară, când fusesem în concediu, dar pe care o uitasem pe masă, la mine în cameră, în deşert. Te învaţă multe deşertul!
După furtună, urma calvarul scoaterii maşinii din „veşmântul” de nisip şi deplasarea către bază. Fireşte, „mai lungă ne părea calea” la întors în bază, deoarece, de foarte multe ori, ne opream să înlăturăm grămezile de nisip care ne blocau drumul. În afara drumului marcat de jaloane nu puteam ieşi, pentru că zona nu fusese deminată şi dădeam de alt bucluc! De multe ori, de-a lungul drumului, unele jaloane abia se mai zăreau! Nici în şcoala militară nu am muncit la săpat tranşee şi nici la mama acasă nu am săpat la pus brazde, aşa cum am săpat în deşert, după furtunile de nisip, să ajungem înapoi în bază! Şi ce fericiţi eram când, odată ajunşi în bază, după o astfel de experienţă, ne delectam cu câte o bere rece! Ce puţin îi trebuie omului să fie fericit!
Într-o zi, zburam cu elicopterul pe deasupra zonei demilitarizate, de-a lungul graniţei dintre cele două ţări când, am văzut undeva în dreapta noastră, la câteva sute de metri cum, năvalnic venea spre noi peretele de nisip. Colegul meu de patrulă, abia îl întrebase pe pilot de ce se zgâlţie aşa elicopterul. Nu era o senzaţie prea plăcută. Iniţial am crezut că este iar vorba de vreo ghiduşie a pilotului, dar acesta ne-a arătat spre dreapta şi am priceput singuri răspunsul.
Din fericire, eram în apropierea unei baze de-a noastră, am luat legătura prin staţia radio cu ofiţerul de serviciu din acea bază şi i-am cerut permisiunea să aterizăm de urgenţă acolo (fiecare bază avea un loc propriu pentru aterizarea elicopterelor) şi l-am rugat să ne deschidă porţile, să ne adăpostim. Ajuns la câţiva metri de locul de aterizare, la 1-2 metri înălţime, împreună cu colegul am sărit din elicopter pe nisipul fierbinte şi ne-am culcat pe burtă, iar elicopterul a aterizat pe locul cimentat. După ce elicea s-a oprit din rotaţie, împreună cu pilotul şi cu colegii din baza care ne primise, am ancorat elicopterul cu tot ce am avut la îndemână, pentru a nu fi smuls de vântul furtunii.
Am plecat de acolo, după vreo patru ore, timp în care gazdele noastre, tot observatori militari, s-au dovedit foarte ospitaliere... Pilotul a primit o sticlă la pachet. Să se bucure şi el de viaţă.
Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă!
(Va urma)
Dorel Pietrăreanu
OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT (VI)
- Scorpioni, cobre şi alte lighioane -
Probabil că aţi rămas surprinşi de faptul că ţin minte nişte date din calendar. Nu mi-am propus să le ţin minte! Explicaţia probabilă ar fi că acestea reprezintă nişte repere importante dintr-o experienţă unică, fantastică în viaţa mea, experienţă atât în plan personal, cât şi profesional. Şi ar mai fi ceva! Acolo, în deşert, cu timpul, nu mai vorbeai de zile: luni, miercuri sau duminică. Aproape că dispăreau aceste noţiuni: discutam despre “în data de...”, sau “în data de...”. Duminica sau sâmbăta erau zile ca oricare alta, pentru că noi lucram în deşert după un alt program. Zilele libere erau, în înţelesul normal, doar acelea în care eram trimişi în Kuwait City la recuperare.
Baza noastră din sectorul “Nord” era oarecum mai avantajată faţă de altele, în sensul că nu eram aşa departe de localităţi, iar deşertul nu începea chiar din curtea noastră. Altfel spus, nu era aşa mare densitate de scorpioni sau de şerpi, aşa cum era în alte baze aflate în plin deşert. La una din acele baze aveam să lucrez şi eu, aproape 7 luni de zile!!!...
Aşa se face că primul scorpion negru l-am văzut la noi în bază, pe data de 4 august 1992 (ziua soţiei mele, Sonia) şi l-am ţinut în mână (pentru luare aminte!). Randy, ofiţerul american, a fost cel care a omorât acel scorpion. Câteva zile mai târziu, tot în curtea bazei noastre, Erdal – colegul turc - a omorât un şarpe. O cobră galbenă. Au mai fost şi alţi scorpioni şi alţi şerpi omorâţi acolo în bază, ori în drumurile noastre prin deşert. Dar aceştia au fost primii, iar faptul ca atare, m-a impresionat! Era prima dată când vedeam pe viu scorpioni şi cobre galbene. Şi vă asigur că nu ai aceleaşi senzaţii ca atunci când le vezi la Teleenciclopedia... Mai ales că, la mine acasă la părinţi, la Vulcana-Pandele, din judeţul Dîmboviţa, tata nu avea în ogradă scorpioni, şerpi...
În zonă, în special în deşert, am văzut mulţi dromaderi, multe vulpi, şopârle, ulii şi multe, multe insecte ciudate. Am avut şansa să particip, în Kuwait, la o cursă de dromaderi. Era foarte haios să-i vezi pe călăreţi cum săltau în şei şi cum îşi îndemnau animalele să alerge! De asemenea, în deşert îmi plăcea să mă uit la puii albi de dromaderi care, şi pentru localnici, constituiau o raritate.
Prin martie ’93, timp de vreo trei zile, am avut parte de un eveniment mai puţin obişnuit: invazia fluturilor. Parcă ploua sau ningea cu fluturi. Milioane de fluturi. Aveam senzaţia că respirăm fluturi. Şi mâncarea parcă avea gust de fluturi. Umblam prin curtea bazei, sau până ajungeam la maşini să plecăm în patrulă, dând din mâini ca apucaţii, să ne ferim de fluturi. Pe uniforme, pe mâini şi pe faţă aveam acel puf de fluturi care parcă pătrundea peste tot. Ne feream mai ales ochii. Aşa cum au apărut, aşa au şi dispărut. Veniseră de niciunde şi au plecat nicăieri!
Între timp, am fost şi eu învăţat de către colegii mei din alte ţări cum să omor atât scorpionii negri sau galbeni, cât şi cobrele galbene. Nu căscai ochii... Era ceva în genul: care pe care! Scapă cine poate. Nu sunt vorbe mari. Altfel, plăteai TVA-ul pe viaţă, plus accizele!
*
Rămânem la “sectorul scorpioni”. Cel care m-a învăţat cum să omor scorpionii era un ofiţer din Insulele Fiji. Trebuia să ataci scorpionul din spate, pentru că altfel exista riscul să te înţepe cu acul său aflat în coadă. Oricum, pentru a evita orice situaţie neplăcută, aveam mereu la îndemână trusa medicală de prim ajutor, unde se aflau diferite antidoturi, precum şi seringile aferente. În acest sens, acordam o mare atenţie orelor de pregătire sanitară, unde eram instruiţi de către colegii noştri doctori de la Spitalul Militar Norvegian al Misiunii. Făceam injecţii colegilor, prin pantalonii mozaic de uniformă, dar şi ne făceam injecţii şi nouă înşine. Trebuie să recunosc, că mi-a fost mult mai uşor să fac injecţie colegilor, decât mie însumi. Când îmi făceam mie, erau momente dificile, deoarece acţionam mai cu milă... Era pielea mea şi ţineam la ea, nu? Ceea ce era greşit, pentru că acul intra încet, nu brusc sau rapid şi aveam senzaţia că pârâie tot corpul, sau toată planeta când eu băgam serul.
O singură dată am avut nevoie, în deşert, de intervenţia colegului meu de echipă. Atunci când nu-ştiu-ce insectă m-a înţepat în umăr şi în doar două-trei minute nu am mai simţit partea stângă a corpului. Colegul meu suedez a acţionat foarte repede şi mi-a făcut injecţia de rigoare. În câteva minute totul a revenit la normal.
De subliniat că, în documentele de organizare şi funcţionare a Misiunii, era clar stipulat faptul că prin curtea bazei, sau în deşert, trebuie să fii încălţat numai cu bocancii. Vă daţi seama, cam cum arătam noi în timpul liber umblînd prin curte, în slip şi în bocanci! Scene de groază!. Altfel, ONU nu îşi asuma nici un fel de răspundere pentru... pagube colaterale.
De asemenea, în deşert nu aveai voie să ieşi ori să circuli în afara jaloanelor care delimitau drumurile de zonele minate. Erau în acea perioadă foarte multe zone în care echipele de deminări încă nu intraseră să “cureţe” locul de minele, bombele etc. neexplodate. Viaţă de deşert militarizat!
De multe ori, pentru a ne amuza (!?) ori pentru a face atmosfera mai interesantă, împreună cu colegii mei prindeam scorpionii care alergau vesel prin curtea noastră şi îi puneam să se lupte între ei: fie negrii cu negrii, fie galbenii cu negrii. Pe alţii îi şicanam, intervenind şi schimbându-le traseul. Aveam însă mereu la îndemână lopeţi, mături ori alte obiecte, pentru orice eventualitate. Nu atigeam acul scorpionului nici dacă era mort de câteva zile! Localnicii ne avertizaseră asupra acestui fapt! Paza bună... Dincolo de aceste aspecte de bravadă, sau de “sport extrem”, cu toţii eram mereu atenţi la ce se întâmplă în spatele nostru. Pentru că pericolul real, de acolo putea să vină, atunci când aceste lighioane “simpatice”, ori şerpii se apropiau din spate.
Nu mică ne-a fost mirarea (dar numai mirarea?) când, într-o după-amiază, l-am văzut pe colegul nostru chinez că a plecat la “cules de scorpioni”. A prins vreo 15-16 bucăţi, i-a omorât, le-a înlăturat acul şi i-a pregătit ca pe şniţele, pentru masă. Masa lui! Noi nu ne-am atins de aşa ceva, deşi el ne-a invitat... I-am mulţumit “frumos” (ori, cum ar spune Cristi, prietenul meu: “cu cel mai al dracului respect!”) şi l-am trimis la... mămiţica lui.
*
Era prin luna mai’93. Eu şi Luis, colegul meu din Venezuela, am fost invitaţi la cină de către Ionuţ (din Brăila) la el în bază, în deşert, undeva în apropierea graniţei comune: Irak, Kuwait şi Arabia Saudită. Cu o zi-două înainte, în zonă fusese furtună de nisip, iar Ionuţ şi colegii lui nu reuşiseră încă să cureţe de nisip peste tot în curte. Când am ajuns acolo, am observat că Ionuţ umbla în şlapi. L-am atenţionat, dar el glumind mi-a spus că după o asemenea furtună de nisip nu crede că vreun scorpion sau vreun şarpe vor îndrăzni să vină curând să-i viziteze! Ok! Erau scorpionii din tarlaua lor!!!
Pe la ora 10 seara, eram afară cu Ionuţ, la o ţigară. Eu stăteam în picioare, pe scările bucătăriei, iar Ionuţ mai jos, pe alee, în faţa mea, cam la un metru. În curtea bazei, luminile erau peste tot aprinse (tot o regulă impusă de ONU!). Ionuţ, tot în şlapi. Ca la Brăila pe faleză! Cum fumam, văd apropiindu-se zglobiu de Ionuţ un scorpion negru, cam de vreo 10 cm lungime. Probabil de aceea l-am şi văzut, pentru că era şi mare şi negru!
I-am spus lui Ionuţ să nu mişte. A înţeles despre ce era vorba şi s-a îngălbenit. Am sărit direct pe lighioană, fiind convins că nu s-a bucurat prea mult trezindu-se cu o asemenea greutate peste el. Motiv pentru care nu a mai mişcat! Rămăsese numai... ideea de scorpion!
-Mulţumesc Dorele! Hai să bem un whisky!
Era necesar. Pentru amândoi. Cred că îl meritam!!! Am turnat pe jos o picătură în memoria scorpionului care tocmai îşi dăduse obştescul sfârşit... Oameni suntem!
Cam atât despre scorpioni pentru că, nu-i aşa?, ce-i prea mult strică, iar ce-i puţin nu ajunge!
*
Mi-a fost întotdeauna frică de şerpi. Am omorât şerpi (cobre galbene), dar numai cu maşina. Mi-a fost mereu teamă de momentul saltului cobrei. Luis m-a învăţat cum se omoară şerpii cu maşina. Ştia şi făcea asta la el în ţară, în Venezuela, la ferma pe care o avea în apropiere de Caracas.
Când întâlneam o cobră în drumul nostru, opream maşina la 3-4 metri. Puneam maneta în viteza întâi, acceleram motorul la maxim, călcând ambreiajul, iar în momentul în care vedeam cobra că a mişcat puţin capul spre stînga sau spre dreapta (deci nu era pregătită atunci să sară!) eliberam imediat ambreiajul, maşina pornind în trombă spre şarpele derutat de zgomot! Ne rugam, şi eu şi Luis, ca şarpele cobra să nu aibă totuşi răgazul să facă saltul, să atace. Cobra galbenă, când atacă, face un salt de 1-2 metri!
Am scăpat cu faţa curată de fiecare dată (Luis avea şcoală în el!...), cobra fiind izbită de masca maşinii şi strivită de roţi. Dar ce teamă ne era! Transpiram total dacă nu vedeam în oglinda retrovizoare corpul strivit al cobrei. Exista riscul să se agaţe pe dedesubtul maşinii şi să ne strice ordinea de zi, strecurându-se aşa ameţită în interiorul maşinii... Localnicii ne-au povestit de astfel de întâmplări deloc plăcute!
*
Era prin luna iunie’93. Într-o seară, la masa comună, Geir - norvegianul – ne-a spus că vrea să se apuce de jogging şi că s-ar bucura dacă ar mai veni şi alţii. Să alergăm aşa de nebuni în deşert! Alergatul mai treacă-meargă, dar să te trezeşti pe la patru şi jumătate dimineaţa... De ce la ora aceea? Pentru că atunci era mai răcoare, fiind doar 38-40°C!!! Apoi, deşertul devenea cuptor.
Ce mi-am zis? Nu contează o experienţă în plus.
Aşa că a doua zi, dis-de-morning, cine era în curte echipat regulamentar: slip, ciorapi şi bocanci!? Eu şi Geir! Am bătut pe la uşile celorlalte camere. Nimic! Ba, unii colegi ne-au trimis elegant... către alte azimuturi! Trebuie să spun că jur-împrejur, pe o rază de 10-15 km nu era nimeni. Nici o casă, nici o aşezare. Doar noi, scorpionii, cobrele galbene, vulturii, vulpile şi insectele băştinaşe.
Am plecat noi alergând voios pe drumul fără nume, prin deşert, având grijă să nu trecem de jaloane, ca să nu călcăm pe vreo mină încă neexplodată. Ne-am dus cam mult! La întoarcere spre bază mai alergam, mai mergeam la pas că, deh, e greu să alergi pe nisip. Geir, mai rezistent, se învârtea ca un titirez pe lângă mine, mai se oprea, mai vorbeam. Ca oameni prin deşert, fără griji şi fără alte procupări majore. Ca la 5 dimineaţa! Cum mergeam aşa, agale, de teamă să nu ne prindă radarul, am băgat de seamă că nu suntem singuri în peisajul mirific al deşertului. Undeva, în dreapta la vreo 8-10 metri, o cobră galbenă ne monitoriza în linişte, zâmbind a râde... Corpul grosuţ îi era întins pe nisip şi doar capul şi “gâtul” erau ridicate scrutând priveliştea (sau prada!) neaşteptată ce i se oferea.
Cu toată sinceritatea vă spun că în momentul acela nu am avut nici curajul lui Făt-Frumos, nici al Zmeului şi am strigat cât am putut de tare – dar în limba română:
-Şarpele!!!!!!!!!!!!!!!
Şi am luat-o la fugă. Săracul Geir, fireşte că nu a priceput ce am zis, dar strigătul meu dacic de luptă (sau de fugă, cine mai ştie!?) a fost foarte convingător şi omul a bănuit că nu am prins aşa deodată şi fără nicio explicaţie puteri miraculoase de nici Bănel, “Săgeata Carpaţilor”, pe extrema dreaptă nu m-ar fi întrecut în cursa vieţii şi a morţii! Apucat cam fără veste, Geir s-a ţinut ca scaiul de mine! Ne-am oprit direct în bucătărie unde, după ce-am închis uşa, ne-am dus la fereastră să vedem dacă nu avem companie... Abia atunci, răsuflând cu greu şi deschizând câte o cutie cu bere rece i-am spus de ce o luasem la fugă ca un apucat. A priceput repede că era băiat isteţ şi nu a mai cerut detalii. Atunci nu ştiam despre verticalizarea jocului, dar noi deja îl verticalizasem! Şi încă cum!
Cert este că a fost prima şi ultima zi de jogging în deşert! Cel puţin în ceea ce mă priveşte!
*
Trebuie să recunosc faptul că şi după reîntoarcerea acasă, din Misiune, timp de 2-3 luni am cam avut coşmar nopţile din cauza şerpilor, a cobrelor galbene! Soţia chiar îmi recomanda să merg la un medic. Adevărul e că de scorpioni nu mi-a fost teamă. De şerpi, de mic copil mi-a fost şi teamă şi silă, ori ceva de genul acesta.
Oricum, nu prea suport să văd şerpi nici la grădina zoologică!
(Va urma)
Dorel Pietrăreanu
