vineri, 28 octombrie 2011

Cămile, cămile...

Prieteni,

Asa cum am promis ieri, va redau partea a doua a aventurilor colegului Dorel Pietrareanu printre camile si arabi. Va doresc o lectura placuta. De asemenea va informez ca cei ce nu au putut sa vina la lansarea cartii PENTAGONUL, o pot achizitiona, la un pret simbolic, de la filiala SCMD a sectorului 4 din Sos Oltenitei. Va asteptam in conformitate cu orarul de pe pagina filialei.

Al dumneavoastra, Teo.


OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT (II)
- Primii mei colegi străini -

Pe 30 iulie, după perioada de pregătire, m-am prezentat la una din Bazele de Observare şi Patrulare (POB) din Sectorul “Nord” al Misiunii, situată în partea irakiană a Zonei Demilitarizate.
La început, în acea bază, am avut colegi din Franţa, Turcia, Marea Britanie, SUA, China, Uruguay, Suedia,Venezuela şi Polonia. Până la plecarea de la acel POB, (14 noiembrie 1992), am mai avut colegi din Malayezia,Argentina, Pakistan şi Danemarca.
Colegul din Marea Britanie spunea că el nu este englez ci, scoţian. Al doilea coleg american (pentru că în octombrie primul coleg din SUA a fost înlocuit) semăna foarte mult cu personajul J.R. din serialul “Dallas” şi de multe ori când se prezenta cuiva spunea că e “frate” cu J.R.! M-am înţeles foarte bine cu toţi, dar cel mai bun prieten al meu de acolo a fost Erdal, ofiţerul turc. Doar aveam ceva tradiţii istorice comune, nu?
Prima patrulă cu una dintre maşinile noastre de teren, Toyota, a fost pe data de 2 august 1992, împreună cu colegul polonez. Menţionez că în misiunile ordonate plecam numai câte doi ofiţeri. În patrula de noapte, din seara aceleiaşi zile, în deşert, unde am avut coleg pe ofiţerul american, am rămas împotmoliţi în nisip. Regula oficială strictă era că unul trebuia să rezolve problema tehnică, iar celălalt “să asigure protecţia” faţă de posibilii inamici zoo. Ce spaimă am tras! Vedeam în jurul meu numai scorpioni, şerpi şi alte lighioane de prin partea locului.
Cu timpul m-am obişnuit!

*

În baza de observare din sectorul „Nord”, era tradiţia ca masa de seară să se servească în comun. Adică în fiecare seară, pe rând, cina să fie pregătită de către unul dintre noi. Era o idee bună pentru că reuşeam să ne cunoaştem mai bine, petreceam util şi plăcut serile, ne îmbogăţeam vocabularul în limba engleză şi multe altele. Nu se pregătea mâncare din carne de porc, doarece Erdal (turcul) şi Saleh (malaezianul) erau de religie islamică, iar pentru ei carnea de porc este interzisă. În Kuwait şi în Arabia Saudită nu era carne de porc în magazine, tot din motive de religie. În Irak, în marile magazine din oraşe şi în zonele cu populaţie de religie ortodoxă găseam carne de pork. La sate, mai rar.
Jean-Mark, francezul, era un „bucătar” foarte bun. Dar cel mai mult îmi plăcea plăcinta cu mere făcută de el. Era într-adevăr delicioasă. În mod surprinzător, James, englezul (pardon, scoţianul!) pregătea de regulă, spaghete cu carne tocată şi mult ketch-up. Tatăl lui este italian, iar mama franţuzoaică. Cum s-ar zice, o familie internaţională. Părinţii lui s-au despărţit când James era la şcoala generală. A rămas cu mama lui care s-a stabilit în Scoţia. James vorbea doar limba engleză, cu un puternic accent scoţian. Mai ştia şi ceva cuvinte în franceză, dar nu putea purta o discuţie integral în franceză. Nu-i plăcea limba franceză. Ar fi vrut să înveţe italiana, dar nu a mai avut de la cine.
Florio, argentinianul, era neîntrecut în preparate pe grătar, la foc în curte. Era tipul cel mai nostim dintre toţi. În primăvara anului 1992, fusese în vizită în România, la Timişoara, împreună cu soţia sa şi cu socrul aferent, care era reprezentant militar al ONU la Zagreb şi le-a facilitat şi acea excursie. Era un fan declarat al lui Gheorghe Hagi şi Gică Popescu, despre care ştia foarte multe lucruri. Mă punea de multe ori să vorbesc româneşte pentru că, spunea el, îi plăcea să asculte o limbă destul de asemănătoare cu limba spaniolă.
Dar, cred că cele mai interesante feluri de mâncare le pregătea chinezul, Wang. Fireşte, orezul era de bază, orez pe care Wang ne îndemna să-l mâncăm cu beţişoarele... Ne amuzam teribil, dar oboseam folosindu-le. Făcea nişte sosuri şi salate şi avea un mod ciudat de a pregăti carnea, că ne lingeam pe degete de bune ce erau. Unele trucuri de a pregăti ciorba, ori carnea de pui le-am învăţat şi eu şi le folosesc şi acum, spre bucuria familiei mele. Celălalt chinez carel-a înlocuit pe Wang, habar nu avea să gătească. Dar era băiat bun!
Saleh, malaiezianul, pregătea foarte bine mâncarea, dar făcea un sos verde-venin încât, văzându-l, îţi cam pierea cheful de mâncare. Era bun la gust, aromat, dar cu toţii l-am rugat să schimbe culoarea. A găsit soluţia, nu ştiu cum, dar a rezolvat problema!
Eu, de regulă, pregăteam pui la ceaun, cu puternice accente de usturoi, c-aşa-i românul..., cu cartofi prăjiţi sau cu piure, diferite salate. Şi ciorbă.

*

Într-o zi, am cumpărat o pungă cu lapte de cămilă şi am vrut să beau. Chestie de curiozitate. Pe la noi pe la Vulcana-Pandele of Dâmboviţa, tata nu a vrut să crească şi cămile. Eu tot îi spuneam „Ia-ţi, bre, o cămilă să vedem cum e!” El „Nu şi nu, că o vacă e mai bună!” Şi uite aşa am văzut şi eu live o cămilă face-to-face, în habitat natural, abia când aveam vreo 35 de ani, cu TVA inclus. Deci, am vrut să beau lapte de cămilă. A fost imposibil! Şi nu se poate spune că eu sunt un mofturos. Are un gust, un damf, un miros ciudat de… leşini. Mi-au apărut „herpesuri” cu „succesuri”.

*

Pe la jumătatea lunii august 1992, într-una din zile, conform planificării, am plecat cu James, englezul-scoţian la baza aeriană Camp Khor de lângă orăşelul Umm Qasr, pentru o misiune de patrulă aeriană, cu avionul Pilatus al colegilor noştri elveţieni. Mai fusesem în patrulă aeriană, dar cu elicopterul, cu colegii din Chile, şi chiar şi cu Pilatusul, cu elveţienii, dar în acea zi, surpriză de proporţii.
Când ne-am prezentat la avion, căpitanul de aviaţie Dietmar, m-a abordat direct în româneşte, pentru că văzuse tricolorul românesc pe mâneca uniformei mele şi înscrisurile cu „Armata României”. Realmente am rămas blocat şi i-am răspuns în engleză. La care, el adaugă, tot în româneşte, râzând:
-Ia-uite domnule, eu, elveţian, îl întreb pe român în limba română şi el îmi răspunde în limba engleză.
Fireşte, îi răspund:
-Stai puţin, domnule, cine eşti dumneata? Eu m-aşteptam, ştiind că nu eşti român, ci elveţian, şi că limba oficială în Misiunea UNIKOM este engleza, să-mi vorbeşti în engleză.
Oricum acesta a fost începutul dialogului. Mi-a povestit apoi, că după Revoluţia noastră din 1989, el s-a căsătorit cu o româncă, o fată de prin zona Sibiului. Acolo are şi o casă. Pe timpul cât el se află în Misiunea UNIKOM, soţia şi fetiţa lui se aflau în România. El a învăţat de la soţie foarte bine româneşte, pentru că ştia italiana. Cu haz, spunea că în timp îi vinea mai greu să vorbească italiana, pentru că s-a obişnuit cu româna. Şi, dacă mai era şi ceva pălincă alături... Am rămas prieteni şi ne-am întâlnit adeseori.

*
În general am suportat bine temperaturile din această zonă de deşert, de-a lungul graniţei dintre cele două ţări. Cea mai scăzută temperatură în luna august, acolo, în zona deşertului, a fost pe data de 6 august, când termometrul a indicat doar 45º C, iar cea mai ridicată a fost pe 22 august, când acelaşi termometru a ajuns la 62º C. În acea zi, am simţit că ne fierb creierii. Pământul parcă luase foc. Aparatul de aer condiţionat parcă se transformase în aerotermă. Nu mai ştiai unde să te adăposteşti. (Va urma)

joi, 27 octombrie 2011

Printre camile...

Prieteni,


Dorel a comis-o iar, si ne-a trimis intamplari de pe vremea cand era mai tanar si mai "activ" (adica nu se dedase inca la nesimtita de pensie...) si se invartea printre camile.


Al dumneavoastra, Teo.



Dragii mei,
In perioada urmatoare va voi trimite niste 5-6 povestiri despre perioada cit am lucrat in lumea araba. În perioada 22 iulie 1992 - 14 octombrie 1993 am fost observator militar în Misiunea ONU de Observare pentru Irak şi Kuwait (UNIKOM). Primele 10 luni am lucrat în deşert, în bazele de Observare şi Patrulare (POBs), de-a lungul graniţei dintre cele două ţări. O lună am lucrat într-o bază situată pe o mică insulă în zona de nord a Golfului Persic, iar în ultimele 4 luni am fost trimis în capitala Irakului, în cadrul Biroului de Legătură al UNIKOM de laBagdad, pentru relaţia cu autorităţile irakiene militare şi politico-diplomatice.
De la început subliniez faptul că, spre deosebire de forţele internaţionale aflate acum în Irak, atunci, noi eram observatori militari ONU, nu forţe de menţinere a păcii. Deci, nu eram înarmaţi! Eram ofiţeri din peste 30 de ţări şi nu aveam voie să lucrăm la un loc doi ofiţeri de aceeaşi naţionalitate, această condiţie având drept scop de a se asigura neutralitatea şi obiectivitatea activităţii de observare.
Voi relata unele aspecte ale vieţii din această zonă de conflict, atât cât cunosc, de fapt atât cât am reuşit eu să cunosc despre oamenii şi locurile întâlnite, aşa cum le-am trăit şi le-am perceput eu la acea vreme, fără a mă lăsa cumva influenţat de situaţia actuală de acolo.
De asemenea, voi povesti atât cât pot să spun, potrivit regulilor de confidenţialitate ONU aflate încă în vigoare. Nu am de gând să prezint într-o anumită ordine cronologică, ci aşa cum îmi vin în minte.
Toate urarile de bine, Dorel Pietrăreanu



OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT!
- Sosirea în Misiune şi acomodarea -

Pe 24 iulie 1992 am ajuns în Kuwait City, pe la ora cinci şi jumătate, dimineaţa. Primul şoc l-am avut în avion cînd, survolând Kuwaitul, stewardesa ne-a anunţat că la sol sunt numai... 38°C. Noi, cei şase ofiţeri români, eram îmbrăcaţi în uniforma de fresco, cu cravată. Plus cascheta... Vă daţi seama ce a urmat! Curgeau deja apele pe noi. Pentru noi, observatorii militari ONU, începea o lungă vară fierbinte...
Aeroportul din Kuwait, pentru acea perioadă, era realmente o bijuterie arhitectonică. Nu mai vorbesc de curăţenie, de servicii, de organizare! Pasagerii sosiţi cu avionul, intrau printr-un burduf direct în clădirea centrală a aeroportului şi aşteptau cel mult 10 minute sosirea bagajelor pe banda rulantă, bagaje în care nimeni nu băga mâna, cum se întâmpla prin alte locuri.
Am fost aşteptaţi la aeroport de către locotenentul colonel Lucian J., (viitorul nostru coleg pentru următoarele patru luni) şi de către căpitanul Dan P., unul dintre observatorii militari români care urmau să se reîntoarcă în ţară. Trebuie să spun că noi, cei şase, făceam parte din al doilea contingent român trimis în UNIKOM. Misiunea primului contingent de observatori militari români se încheiase. Urmam noi !
Am ajuns în apartamentul nostru, unde ne aşteptau cu masa gata pregătită colegii noştri români pe care îi înlocuiam. Atunci, la 7 dimineaţa, s-a încins un chef pe cinste. Ca la români! Fiecare dintre colegii găsiţi acolo vroia să afle cât mai multe despre ce mai e prin ţară, ce mai ştim despre familiile lor. Internetul era o problemă de viitor, iar de ziare româneşti nici nu putea fi vorba. Avionul avea doar o cursă pe săptămână. La rândul nostru, noi doream să aflăm cât mai multe date concrete despre ceea ce vom face acolo, despre oamenii şi locurile pe care le vom întâlni etc. Am întrerupt cheful pe la prânz, pentru un somn necesar. L-am reluat gospodăreşte, spre seară, până la plecarea colegilor noştri spre ţară, cu avionul.

*

Statul Kuwait are o suprafaţă cam cât Dobrogea şi o populaţie cam cât Bucureştiul. Fiind aşa mititel, are şi vecini puţini, dar... buni: Irak, Arabia Saudită şi... Golful Persic. În context, şi ca o “picanterie”, trebuie spus că Iranul (aflat de cealaltă parte a golfului) se numea în trecut Persia, motiv pentru care denumeşte golful ca fiind “Golful Persic”. Celelalte state arabe denumesc aceeaşi apă ca fiind “Golful Arabiei”. Chestie de “muşchi”, sau o problemă de patriotism regional? Cine ştie!? Apa Golfului era caldă şi calmă şi îmi plăcea să înot până departe în larg. Mă amuza faptul că femeile şi fetele nu se scăldau la un loc cu bărbaţii, ci în locuri mai izolate. Nu foloseanu costume de baie, ci cămăşi foarte largi şi foarte lungi. Parcă erau nişte pinguini intraţi la apă. Dar, mă rog, aşa era tradiţia acolo.
Teritoriul kuweitian este sub forma unui platou deşertic nisipos, de mică altitudine. Pe ici, pe colo, cîte o colină mai răsărită, să înlăture monotonia. De-a lungul Golfului este o câmpie îngustă care colorează pe alocuri peisajul, îl mai înviorează.
Am luat cunoştinţă pe pielea mea de doar două anotimpuri: cald şi rece (mai bine-zis, “răcoros”). Cred că nu au în vocabular cuvântul “zăpadă”! Plouă rar şi puţin. Gradul de umiditate este scăzut, motiv pentru care poţi rezista binişor pe la 48-55°C.
Vegetaţia naturală este absentă sau, acolo unde totuşi este ceva, e una foarte săracă. Cu apa stau rău. Da’rău de tot! Importă apa potabilă. Nu sapă puţuri, aşa ca la noi, pentru că în loc de apă ţâşneşte petrolul! Sondele lor nu aveau acel braţ care se ridică şi coboară, ca la sondele de pe la noi, pentru că nu era nevoie să bage presiune. La ei, ţiţeiul ieşea din străfunduri de bună-voie şi nesilit de nimeni şi o lua agale, prin conducte, către depozitele sau rafinăriile din apropierea portului... Kuwaitul, deşi un stat aşa de mic, deţinea o cincime din rezervele mondiale de ţiţei! Mic, mic dar..., uite-aşa a ajuns una dintre cele mai bogate ţări din lume. Şi asta se vedea la tot pasul!

*

Locuiam toţi colegii români în acelaşi apartament, într-un bloc, în cartierul Farwanyia, situat în partea de sud-vest a oraşului Kuwait, adică în partea mai puţin bogată a oraşului. Ne întindeam şi noi cât ne era plapuma! Apartamentul se compunea din două dormitoare, o sufragerie mare, o bucătărie, două grupuri sanitare şi un balconel şi era situat la etajul doi al unui bloc cu opt etaje. În camere aveam strictul necesar. Chiria o plăteam lunar, din banii noştri. În acel apartament locuiam, fiecare nu mai mult de 8 zile pe lună, deoarece în restul timpului eram de serviciu în Zona Demilitarizată a ONU, adică “zonă tampon” la graniţa dintre Irak şi Kuwait. Rareori s-a întâmplat în cele 15 luni de activitate să ne întâlnim cu toţii în acel apartament. Probabil de 2-3 ori, din care o dată a fost de Ziua Naţională a României, în decembrie 1992.
Blocul aparţinea unui maior kuweitian de aviaţie. El era proprietar a încă 9 blocuri. Era afacerea lui din viaţa particulară. Serviciul este servici, business is business! La fiecare bloc avea câte un administrator, care se ocupa de toate problemele necesare bunei funcţionări a blocurilor. Administratorul nostru era cam zgubilitic şi din când în când Vasile sau Ionuţ (doi dintre colegii mei) trebuiau să-l aducă cu picioarele pe... nisip. Era foarte haios să-i vezi cum discutau ei cu administratorul care nu prea ştia limba engleză. Rupea câteva cuvinte, restul era limba gimnastică de ambele părţi. Parcă-l văd pe Ionuţ cum zicea cu zâmbetul pe buze: “Cred că-i dau una, de-i sună apa-n cap, deşi ăştia stau rău cu apa!” După care se întorcea calm şi contrariat către noi şi cu cel mai mare calm întreba: “Oare cum s-o traduce chestia asta în engleză?...” Ce puteai să mai zici!!?? Se detensiona imediat atmosfera. Discuţiile apăreau de regulă atunci când băiatul acela plusa la nota de plată, pretinzând unele prestări de servicii despre care noi nu aveam habar. Se mai întâmplă şi pe la alţii!

*

Primul zbor cu elicopterul în UNIKOM l-am avut în ziua de 27 iulie 1992, în perioada de pregătire organizată de către Comandamentul Misiunii, aflat într-un orăşel irakian de graniţă, pe malul Golfului Persic. A doua zi am avut examenul de conducere auto la Doha, o localitate la nord-vest de Kuwait City. Potrivit regulilor ONU şi ale statului kuwaitian trebuia să-ţi reconfirmi permisul auto. Ni s-a eliberat un permis în limbile arabă şi engleză.
La termocentrala de la Doha lucrau şi vreo 50 de muncitori români, iar la unele spitale din Kuwait lucrau vreo 70 de români: doctori, asistente şi surori medicale. Mai târziu, aveam să aflu că cinci dintre muncitorii români au fost expulzaţi, deoarece îşi făcuseră un alambic, iar din fructele deteriorate pe care marile magazine le aruncau, aceştia şi-au făcut ţuică şi au vândut-o... prin cartier. În Kuwait şi în Arabia Saudită, băuturile alcoolice sunt interzise. Nu şi în Irak.
Am amintit de examenul de conducere auto. Ca să nu uit, voi povesti aici o întâmplare nostimă, petrecută în noiembrie 1993, la întoarcerea din misiune. Aveam concediu de odihnă şi plecasem cu soţia prin ţară. Nu aveam un program anume. Mergeam unde vroiam. Într-una din zile, pe înserat, ne apropiam de Bacău când, la un moment dat, un echipaj de poliţie ne face semn să tragem pe dreapta. Ni s-a spus că nu funcţiona un far şi mi s-au cerut documentele. Am prezentat actele la control. Tot ce aveam, fără a alege: permisul românesc de conducere, permisul ONU de conducere auto în limbile engleză şi arabă, legitimaţia militară, paşaportul diplomatic, actele maşinii etc. Ceea ce a urmat ar fi stârnit invidia şi a celor care au regizat filmele din seria “Brigada Diverse”. Şeful echipajului, un tip simpatic, în vârstă, îl chemă pe colegul lui şi-i spuse:
-Vasili, vini bre aişea să vezi şe acti are domnu’, că eu luna viitoare voi izbândi să ies la pensie, da’ io aşe şeva n-am mai văz’t. Domnu’ ofiţer, eu înţeleg că sunteţi căpitan, dar di şe aveţi, bre, şi paşaport diplomatic. Ori sunteţi ofiţer, ori sunteţi diplomat!
I-am răspuns omului.
-Nu ştiam că avem şi noi ofiţeri la misiuni ONU, zise el.
A început apoi să se uite la carnetul de conducere eliberat de poliţia militară ONU. Îl sucea pe toate părţile, se uita la mine, la permis, la colegul lui, iar la permis etc.
-Mă iertaţi de-o vorbă proastă, dar cartonaşu’ista cu scrisul străin şi cu literele aşelea ca nişte viermişori la şe foloseşte? I-am spus şi am precizat că nici nu mă pricep să remediez defectul de la maşină. Într-un elan patriotic greu de descris, ne-a spus să urmăm maşina poliţiei, că are el o rudă în apropiere care se pricepe. Zis şi făcut. Am mers acolo. S-a rezolvat problema, timp în care am fost serviţi de soţia gazdei cu nişte dulceaţă şi apă. Ba, mai mult, echipajul de poliţie ne-a condus la un hotel şi ne-a rezolvat şi problema cazării. Deşi am insistat, nimeni nu a vrut să primească nimic.Sincer, am fost foarte impresionaţi de colegii noştri de la poliţie! Deci, se poate!

miercuri, 26 octombrie 2011




Dragi colegi,

Am primit pe e-mail urmatoarea rugaminte, pe care nu am putut sa o refuz. M-am bucurat sincer ca prietenii s-au simtit bine la eveniment. Mii de multumiri pentru cuvintele frumoase.

Al dumneavoastra, Teo.



Draga Teo,
Iti transmit alaturat un articol despre lansarea cartii tale, Pentagonul”, activitate la care am participat.
Asa am vazut activitatea. Daca ai de facut modificari etc te rog sa le faci.Sper ca textul alaturat sa fie acceptat si publicat pe pagina Filialei SCMD Sectorul 4. Poate o trimiti si la SCMD Central.
Inca o data felicitari pentru carte si pentru tratatie.
Toate urarile de bine, Dorel
PS Te rog sa ma suni sa-mi spui daca ai receptionat ok mesajul!!!

Pentagonul a fost… lansat

25 octombrie 2011, o zi frumoasă de toamnă, cu profunde semnificaţii pentru militarii Armatei României, fie ei activi sau în rezervă.
Este Ziua Noastră, a Militarilor! Şi, cum, altfel mai bine, ar fi putut fi întâmpinată şi onorată această zi de către un militar decât cu o lansare de carte, sub genericul „Amintiri despre noi”!?
Cartea se numeşte „Pentagonul”, iar autorul este bunul nostru coleg şi prieten George TEODORESCU, sau cum îi spunem noi, TEO.
„Lansarea Pentagonului” a avut loc în „buricul târgului”, la Cafeneaua Liberală.
I-au stat alături în acest frumos şi impresionant demers colegii şi prietenii de la Filiala SCMD a Sectorului 4, toţi militari (în rezervă) în cuget şi-n simţiri: Viorel Papae, Cristian Iordache, Florian Giuglea, Bogdan Medar, Gabriel Cadar, Marian David, Florin Iancu, Alexandru Ilie, Alexandru Giboi, Ionel Afanase, Cornel Balu, Ion Marinescu, Teofil Lazăr, Dumitru Popescu, Dumitru Antohi, Florin Cantacuzu.
Se cuvine un gând frumos, plin de respect, soţiei şi familiei lui Teo, cei care l-au sprijinit la bine şi la greu! Sărut mina, doamnă Gabriela Teodorescu!
Cartea a văzut lumina tiparului (cum se spune), prin grija şi datorită generozităţii şi sprijinului acordat de către domnul profesor Stelian Fedorca, vicepreşedinte PNL Sector 4 şi membru în Biroul Politic Permanent al PNL. În context (şi mulţumim şi pe această cale!!!) trebuie subliniat faptul că tot datorită amabilităţii şi generozităţii domnului Stelian Fedorca, Filiala SCMD a Sectorului 4 funcţionează în sediul oferit de domnia sa, încă din luna aprilie 2010.
Despre carte au rostit alocuţiuni domnii col.rz.dr. Mircea Dogaru, preşedintele Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (SCMD) şi domnul profesor Stelian Fedorca.
În cuvântul lor, vorbitorii au subliniat semnificaţia deosebită a zilei aleasă pentru lansarea cărţii şi despre eforturile făcute pentru publicarea acesteia. A fost reliefat faptul că în această perioadă militarii în rezervă trec prin momente dificile, adeseori penibile, generate de unele decizii politice nefireşti care le afectează viaţa, existenţa, precum şi statutul de pensionar militar. Cu toate acestea, militarii în rezervă au decenţa să vorbească şi să scrie la modul civilizat despre viaţa şi experienţa militară în general, despre faptele şi evenimentele la care au participat atât în ţară, cât şi la misiunile internaţionale în sprijinul păcii, unde Armata României i-a trimis. Pentru că, spre deosebire de alţii, militarii activi sau în rezervă dau dovadă de patriotism, de spirit civic, de respect al valorilor tradiţionale, culturale, militare româneşti. Pentru că singura politică pe care militarii au făcut-o şi o fac este politica de apărare. Iar aceasta nu au culoare politică.
Vizibil emoţionat, Teo, autorul cărţii s-a referit (cum altfel?!) la modul în care a apărut cartea sa „Pentagonul”. Începută iniţial ca un jurnal al activităţilor şi al vieţii din misiunea din Afganistan la care a participat, cartea a început să prindă forma actuală prin dezvoltarea subiectelor pe care doar le amintise. Pe parcurs a realizat că avalanşa de gânduri şi amintiri care tot (re)veneau îl determină să tot scrie şi, astfel, în cei câţiva ani care au trecut, a constatat că mai trebuie să trieze mult din cele scrise. Cu toate acestea, cartea sa „Pentagonul” are aproape 500 de pagini! Să ne aşteptăm şi la volumul al doilea? Ce zici, Teo?! Pentru că aşa cum chiar Teo spune „Privind înapoi, de la distanţa apreciabilă de zece ani, îmi dau seama că misiunea asta m-a învăţat multe despre oameni şi despre trecerea lor prin viaţă, dar nu suficiente...”
Eu, Dorel, am avut şansa, privilegiul să citesc în ultimii doi ani, fragmente din această carte şi să discut cu autorul unele aspecte, inclusiv despre titlul cărţii. Evenimentele povestite în această carte s-au întâmplat în Romania, SUA şi Afganistan şi reliefează devenirea în plan uman şi profesional a unui ofiţer, coleg şi prieten. Ele s-au întâmplat, cum s-au întâmplat. Teo le povesteşte aşa cum le-a văzut, cum le-a perceput el. Unele evenimente, întâmplări, dar mai ales oamenii întâlniţi l-au cam pus pe gânduri... Altele, ori alţii l-au cam făcut să fie foarte atent la ceea ce scrie... Neliniştea şi frustrarea apăreau şi ca urmare a trecerii timpului, peste care apare, la modul cel mai firesc, uitarea...
Şi-a luat inima-n dinţi, aşa cum a făcut în toată cariera sa de militar şi, iată, „Pentagonul” a fost lansat. De ce? O spune chiar Teo:
„Încerc să pun la picioarele cititorilor mei, câţi vor fi ei, sufletul şi gândurile mele cu speranţa că vor reuşi, unii dintre ei, să se recunoască, alţii să desluşească mesajele şi, eventual, alţii să se aşeze pe gânduri şi să încerce să-şi ordoneze viaţa altfel, mai bine, şi să reuşească să se ferească de toate capcanele pe care guvernanţii, din pură amiciţie, le plantează în jungla vieţii.”
Felicitări, dragă Teo, pentru această excelentă carte despre noi militarii, aşa cum ne-ai văzut şi ne-ai perceput tu! Aşteptăm şi alte cărţi de-ale tale.
Toate urările de bine!Dorel Pietrăreanu (un colonel în amurg)

vineri, 21 octombrie 2011




Dragii mei colegi,


Am deosebita onoare sa va invit in data de 25.10.2011 orele 18.00 la Cafeneaua Liberala din str. Doamnei nr 9 (fostul magazin Trei Ursuleti, vis-a-vis de BNR), cu ocazia lansarii cartii subsemnatului, "Pentagonul", o carte despre viata de militar,in care poate va veti regasi. Va asteptam cu drag.


Al dumneavoastra, Teo.