Dragi colegi,
Iata ca amicul si colegul nostru Dorel se invarte in continuare printre camile. Va dorim lectura placuta.
Al dumneavoastra, Teo.

OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT (III)
- Riscurile meseriei -


Pe 30 august 1992, fiica mea Crina-Maria urma să împlinească 7 ani, iar eu eram tare departe de casă, în deşert, la graniţa dintre Irak şi Kuwait. Cu o seară înainte, pregătisem ceva mai deosebit pentru cină şi am sărbătorit acest eveniment cu colegii mei din baza din sectorul „Nord”.
A doua zi, pe la prânz, Lucian ştiind că este ziua Crinei a venit pe la mine să bem ceva. (Lucian era colegul meu de serviciu şi în ţară, şi îmi cunoştea familia). Nu avea de unde să ştie că, peste doar o jumătate de oră, eu trebuia să plec în postul de patrulare (pentru patru ore), împreună cu Randy (ofiţer american), la marginea deşertului, în „zona fermei”. Zona respectivă, aflată la graniţa dintre cele două ţări, era un permanent „loc de gâlceavă” între puţinii localnici băştinaşi: irakieni şi kuweitieni.
Văzând că am un oaspete, Andrew (colegul suedez) s-a oferit să plece el la acea oră în patrulă în locul meu, iar eu să merg noaptea, în locul lui, în aceeaşi zonă. Zis şi făcut.
Am mers în bucătărie şi am invitat şi ceilalţi colegi din bază să ni se alăture. Ştiind ce gânduri aveam, nimeni nu a refuzat invitaţia. Nici măcar colegul care era „ofiţer de serviciu” pe bază. Şi-a luat două staţii radio, plus un suc şi a participat la discuţii. Toţi îl cunoşteau pe Lucian, pentru că mai fusese pe la mine. Noi nu am băut suc. Ar fi fost culmea!...
Cum stăteam noi şi petreceam, deodată am auzit apeluri prin staţii de la colegii noştri aflaţi în patrulă. Staţiile radio parcă explodaseră! Erau pur şi simplu strigăte, nu mesaje. Cei doi, Randy şi Andrew, cereau ajutor de urgenţă, pentru că în zonă se trăgea cu pistoale mitralieră. S-a ales praful de cheful nostru. Ne-am „trezit” brusc. Ne-am pus vestele anti-glonţ şi căştile ONU (albastre) şi am zburat la maşini. Din mers, am anunţat Comandamentul să trimită şi ei echipe la faţa locului. Lucian şi-a luat „jucăriile” şi a plecat la el în bază (la câţiva kilometri), pentru că şi ai lui fuseseră alarmaţi.
La noi în bază a rămas doar ofiţerul de serviciu. Ceilalţi am plecat în „zona fermei”, cu cele trei maşini pe care le mai aveam la dispoziţie.
Pe drum, l-am auzit pe Randy, cum cerea la Comandament intervenţia elicopterului, pentru evacuarea medicală din zonă a lui... Andrew, cel care mă înlocuise şi care fusese împuşcat în picior. Am mai spus că, noi – observatorii militari ONU – nu eram înarmaţi! Era interzis prin regulament.
Am ajuns acolo şi, împreună cu colegii mei, i-am acordat primul ajutor, atât cât ne-am priceput şi cât fuseserăm instruiţi pentru asemenea situaţii. A venit elicopterul, l-a luat pe Andrew şi l-a dus urgent la un spital în Kuwait, unde deja se făceau pregătiri pentru operaţia rănitului.
În zonă, doi morţi: câte unul de fiecare tabără. Niciun rănit. Localnicii şi-au luat morţii şi au plecat. Fără regrete. Şi fără cuvinte. Ca deobicei, reprezentanţii poliţiei din cele două ţări şi ai poliţiei militare a Misiunii, nu au putut afla motivul celor întâmplate în acea zi, sau în alte zile. Pentru că au mai fost asemenea întâmplări! Probabil că motivele îşi aveau izvorul în „cauze” din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat... Să le zicem, deci, „rădăcini istorice”.
Nici Andrew, nici colegii nu au adus vreodată în discuţie, în lunile în care am stat împreună, faptul că puteam să fiu eu cel împuşcat şi nu colegul suedez. Se putea întâmpla oricui! Aşa spuneau. Când am ales să venim în misiune, ne-am asumat şi acest risc. Aceasta era nota dominantă a discuţiilor.
Eu, însă, ştiam şi altceva: că îngerul păzitor al Crinei a vegheat şi asupra mea, de ziua ei. Şi pentru asta sunt recunoscător. Şi, probabil, că şi acesta este unul din multiplele motive pentru care, după acea întâmplare, altfel am văzut viaţa.
Din motive lesne de înţeles, când am venit în concediu, eu nu am povestit acasă despre această întâmplare deloc fericită. Familia mea a aflat însă, ulterior, de la Lucian, care le-a povestit, când el s-a întors definitiv acasă, cu câteva luni mai devreme decât mine.
Împreună cu colegii, l-am vizitat pe Andrew la spital de mai multe ori. După două luni, Andrew s-a întors în bază. Când m-a văzut, primul lucru pe care m-a întrebat a fost dacă mai am pălincă şi dacă tot la fel de bun este puiul la ceaun pe care îl pregăteam.
În după-amiaza respectivă, am fost bucătarul şef al bazei. Deşi nu era rândul meu! Nici nu se putea altfel!...
(Va urma)
Dorel Pietrăreanu