Dragii mei,

In ajun de marea petrecere dintre ani si de marea batalie cu revizuirea pensiilor, Dorel va mai delecteaza cu inca un episod al aventurilor sale printre camile. Lectura placuta.

In alta ordine de idei, programul la filiala este cel afisat pe partea dreapta a paginii de fata, iar pe masura ce volumul de munca se va mari, se va mari si programul, iar orice modificare va va fi notificata aici. Urmatoarea zi de lucru la filiala va fi pe data de 05 ianuarie 2012. Urgentele,ca de obicei, la telefon.

Va dorim tuturor petrecere frumoasa de Revelion si, va uram un an nou cu bucurie, sanatate si implinirea tuturor dorintelor.

In numele biroului operativ, al dumneavoastra, Teo.

OBSERVATOR MILITAR ONU ÎN DEŞERT

Ce mică-i lumea!

(povestire de Dorel Pietrăreanu)

Eram tot în baza din Sectorul “Centru”. În deşert. În luna aprilie 1993, un coleg dintr-o insulă din Pacific şi-a încheiat misiunea şi a plecat acasă. În seara dinaintea plecării, ca şi ceilalţi colegi care au plecat din această bază, fie pe la casele lor, (pentru că şi-au terminat mandatul), fie în alte baze, el a organizat o masă de adio. Un chef în plus nu strică !

Până aici, nimic deosebit. Aşa procedau toţi. La sfârşitul petrecerii, înainte de a merge în camerele noastre din containere, ne-a întrebat cum a fost mâncarea pe care a pregătit-o, accentuând că a folosit carne de... porc. În acel moment s-a lăsat o linişte teribilă, „ca-ntr-o mănăstire arsă”!

Imediat, ne-am uitat la colegul nostru dintr-o ţară din nord-vestul Africii, pentru că el era singurul musulman din bază. Datorită preceptelor religiei sale islamice, nu avea voie să mănânce carne de porc, ori să bea băuturi alcoolice. Cu toţii ştiam acest lucru şi, fireşte, îi respectam opţiunea religioasă.

El fusese în timpul Ramadanului, o mare sărbătoare a musulmanilor, în pelerinaj la Mecca, în Arabia Saudită. Intenţiona să meargă din nou la Mecca, în luna mai, pentru a deveni “hadgi”, un titlu religios onorific pentru ei.

Când a auzit aşa ceva, parcă s-a dărâmat bucătăria-container pe el. Chipul i se tranformase din ... negru, în albastru. După câteva clipe, care nouă ni s-au părut o veşnicie, a spus:

-Ştiu de ce ai făcut-o! Ţi-am spus de atunci că nu are rost să fim supăraţi. E o răzbunare prostească! Dacă eram în ţara mea, pentru o astfel de faptă, aveam dreptul să te omor. Nimeni nu mi-ar fi făcut nimic. Eu nu am păcat, pentru că nu am ştiut ce mănânc. Pentru mine ai devenit un mare ticălos! Şi, probabil, şi pentru colegii noştri. Nu ştiu ce amintiri îţi vor păstra colegii noştri din această bază. Probabil una nu tocmai frumoasă. Ai reuşit să strici atmosfera. Tu pleci, dar noi rămânem. Cred că vom reuşi să trecem peste această situaţie stupidă pe care ai provocat-o.

Apoi a plecat în cameră. Nici ofiţerul “african” nici cel... “oceanic” (să-i zicem aşa!) nu au vrut atunci să spună “motivul vechi” al acelei întâmplări bizare. Aveam să-l aflăm mai târziu, pe la sfârşitul lunii iunie, când “africanul” urma să termine misiunea şi să plece acasă. Iată despre ce era vorba.

În anul 1990, ofiţeri din mai multe ţări au participat la un curs internaţional de perfecţionare, în Anglia. Printre ei şi cei doi amici ai mei, protagonişti ai întâmplării relatate. Din întâmplare (mâna destinului?!), sub oblăduirea ceţii londoneze, cei doi au “sponsorizat” aceeaşi “lady a nopţilor lungi şi plicticoase”... Erau supăraţi de atunci, de când au aflat de situaţia deloc plăcută a “concurenţei internaţionale”... O floare şi doi grădinari!

Ironia sorţii a făcut ca peste puţin timp cei doi să se reîntâlnească în această misiune, în deşert şi, culmea, să lucreze în aceeaşi bază, timp de trei luni de zile.

Ca să vezi ce mică-i lumea! Cum s-au întâlnit ei din nou: unul din Africa, iar unul dintr-o insulă din... Oceania!!!

Noi nu am observat nimic ciudat în comportamentul şi în relaţiile lor până la finalul acelei petreceri de adio. Care, chiar de adio a fost!

Dar mai ştii ce le mai rezervă viaţa!?(va urma)

povestire de Dorel Pietrăreanu